Velibor Colic (n. 1964) este un autor
„iugoslav“ şi apoi francez, de origine
bosniacă. Am pus ghilimele pentru
că atunci când a început să publice
în sârbo-croată Iugoslavia nu mai
exista. Refugiat în Franţa în 1992, din
cauza războiului care făcuse din el
soldat şi prizonier, a scris amintiri şi
romane care i-au fost traduse (Bosniecii,
1994, Cronica celor uitaţi, 1998, Perdido,
2008), pentru ca începând din 2008
să-şi scrie opera în franceză (Jésus et
Tito, 2010, Sarajevo omnibus, 2012).
Ultima sa carte, din 2016, apărută
la Gallimard, este Manuel d’exil
(comment réussir son exil en trentecinq
leçons). Învăţătura ei: exilul nu
este o fericire nici când te scapă dintr-o
situaţie insuportabilă. Ca să-i faci faţă,
îţi trebuie nu puţin eroism.
Am douăzeci şi opt de ani şi sosesc
la Rennes având ca bagaj doar trei
cuvinte – Jean, Paul, Sartre. Am şi
carnetul de soldat, cincizeci de mărci
germane, un pix şi un mare sac de
sport verde măsliniu, jerpelit, de
marcă iugoslavă. Conţinutul lui e
sărăcăcios: un manuscris, câteva
perechi de ciorapi, un săpun diform
(ai zice o broască moartă), o fotografie
cu Emily Dickinson, o cămaşă şi
jumătate (pentru mine o cămaşă
cu mâneci scurte nu-i decât jumătate
de cămaşă), nişte mătănii, două cărţi
poştale de la Zagreb (nefolosite) şi
o periuţă de dinţi. E sfârşitul verii lui
1992 dar sunt îmbrăcat ca pentru
o expediţie polară: două haine de pe
vremuri, o eşarfă lungă, în picioare
am cizmele din piele, scâlciate, roase
de nenumărate ori de ploaie şi de
vânt. Am fost în cavaleria uşoară,
sunt un călător cu obrazul înţepenit
de un frig metafizic, în ultimul hal
de singurătate, de oboseală şi de
tristeţe. Fără emoţii, nici frică sau
ruşine.
În faţa gării din Rennes, îmi
pun jos sacul şi privesc pe îndelete
noul meu ţinut.
Murmur un cântecel stupid şi
copilăresc, ştiind totodată că vorbele
nu pot să şteargă nimic, că limba
mea nu mai înseamnă nimic, că sunt
departe şi că acest departe a devenit
patria mea şi destinul meu... Am
senzaţia că sunt scufundat într-un
univers acvatic unde orice gest, orice
mişcare şi orice cuvânt sunt înăbuşite
într-o tăcere neliniştitoare. Ca un
vis din care nu te trezeşti, un balet
straniu a două lumi care nu se ating.
Îmi reiau bagajul şi cobor strada.
Merg încet ca un plimbăreţ duminical.
La urma urmei, nu mă grăbeşte nimic.
În împrejurări mai puţin tragice
m-aş fi putut simţi liber ca un vagabond.
Numai că aici caut pur şi simplu
un parc şi o bancă pe care să mă
odihnesc şi să mă gândesc în sfârşit
la prima mea noapte la Rennes. Sub
picioarele mele cărarea din parc e
albă, am impresia că merg pe puf.
În această minunată după-amiază
de vară, drumul e brodat cu frumoase
flori albe care sunt numite, din cauza
albului lor, dantele ale reginei
Ana. Odată aşezat, simt că o ploaie
grea ca oţelul se pregăteşte în cer.
Nori sunt puţini, firmamentul e de
un albastru obişnuit, vântul nu e
ameninţător, dar simt că bunul
Dumnezeu coace în oala lui un duş
rece pentru a-mi ura bun venit în
acest oraş. Parcul Tăbăcarilor e liniştit.
La picioare, umbrele lungi ale copacilor
desenează un arabesc uimitor,
asemenea unui tablou abia animat
care se deplasează, leneş, în faţa
ochilor mei. O clipă, încerc să le dau
o formă logică. Îl caut pe Atotputernic
acolo unde trebuie să fie – în natură,
ca şi cum Bătrânul Bărbos ar fi şi
el încântat de această scurtă clipă
de calm maiestuos. Mă gândesc
bineînţeles la moarte. Însă puţin,
cât se poate de puţin. Ca să nu-mi
fie prea frică, deja de câteva săptămâni
învăţ să trăiesc cu o idee foarte simplă,
foarte puţin filozofică: brusc, totul
se opreşte şi se face un întuneric
absolut. Memoria a fost dată la o
parte. Îmi imaginez acest neant ca
pe un loc potolit situat undeva între
cer şi frunzele platanilor care tremură
uşor în briza abia simţită. Fumez
şi după primii stropi de ploaie
totul devine limpede. Nu mai simt
banca pe care stau ; mânie sau tristeţe,
nici atât. Stropii cad făcând zgomot
ca o defilare militară. S-ar zice că
trag cu greutate în urma lor sufletele
celor morţi. Desenează trandafiri uzi
pe asfalt şi fac mici bălţi care seamănă
cu nişte oglinzi. După aceea ploaia,
buclucaşă, începe să dribleze cu
cutiile de conserve goale, cu pungile
din plastic. Este în ea ceva lasciv, ca
ochii femeilor bete chinuite de
insomnie. Nu mai simt frica, dar nici
prea mult curaj nu am. Adăpostit
sub un copac ascult ploaia. Plictisit.
Sunt soldat. Ştiu să disting mirosul
de cadavru uman de oricare altul, ştiu
că cea mai gravă rană e rana din burtă
şi că toţi morţii au obrazul liniştit, ca
de ceară, al celui care s-a dus. În
tranşee nu port casca. Tremur tot
timpul, vomez pe ascuns, scriu epitafuri
pentru ţara mea şi port un drapel
bosniac sub mâneca tunicii. Camarazii
spun: „E un bun croat, uitaţi-vă la el:
e de partea Bosniei...” Sunt soldat.
Seara mă îmbăt şi cânt cu tovarăşii
mei baladele noastre triste şi visez
că mă prefac în altceva, în orice – o
furnică, un copac, o pasăre, un şarpe.
Visez că nu mai sunt om. Degeaba.
Sunt soldat. Am kalaşnikovul meu,
corpul meu inutil, o carte de Emily
Dickinson şi o rugăciune a Sfântului
Augustin, copiată cu grijă, cu majuscule,
în jurnalul meu de război.
Mi-e frică. Îmi fac cele opt ore de
tranşee cu o flacără rece în stomac.
Trag într-un duşman invizibil, după
aceea vomez pe ascuns, şi mă visez
altundeva, nu contează unde. Visez
mătasea care învăluie şi dă formă
corpului femeilor, visez cerul şi marea,
dimineţi sărate la Dubrovnik şi zăpadă,
puful din copilărie care împodobeşte
din belşug dealurile noastre, fără
excepţie, între cele două Crăciunuri,
catolic şi ortodox. Visez trenuri şi
ploaie, săruturi şi pe cele mai frumoase
fete din liceu.
Mă văd simplu ca o piatră sau
un copac pe lumea asta şi în timpul
ăsta nesfârşit. Mă improvizez ca rege
al furnicilor şi al muştelor, sunt
comandantul norilor: de fiecare dată,
înainte de a intra în tranşee, îi chem
la defilare şi le ordon să părăsească
imediat cerul nostru ca să-şi caute
aiurea un azur, mai liniştit şi mai
înţelept. Sunt o ţintă perfectă. Capul,
picioarele sau pieptul sunt de fiecare
dată vizibile trăgătorilor sârbi. Nu
ştiu de ce nimeni nu trage în mine.
Probabil, e prea uşor. Nu sunt un
trofeu de preţ, la urma urmei viaţa
mea valorează mai puţin decât un
cartuş cumpărat la bursa neagră.
Ştiu că nu mai reprezint nimic
pentru nimeni. Nu mai sunt nici măcar
o fiinţă umană. Sunt abia o umbră
printre alte umbre.
După o lungă traversare a Europei
adormite, ajung în Franţa. Traversez
Croaţia, Slovenia, Austria şi Germania
reunificată. Traversez scandaloasa
tăcere şi indiferenţă a lumii, noaptea
înstelată şi roua dimineţii, micile
drumuri de ţară şi lungile transversale
ale autostrăzilor înmuiate de căldură.
Dau la o parte şi străbat cenuşa defunctei
Cortine de Fier, încă vizibilă în codurile
vestimentare şi în arhitectură. Plâng
în dosul unei benzinării din Austria,
hohotesc în faţa unui zid de cărămidă,
sub o lampă cu neon, pe o arie muzicală
care îmi murmură moonlight shadow,
moonlight shadow, prosteşte, cu
încăpăţânare, ca pentru a-mi reaminti,
încă o dată, că sunt la capătul primei
mele vieţi. Începutul celei de a doua
existenţe, ca exilat, anunţă un lung
răstimp de emoţii clandestine. O epocă
aspră, rece şi adultă.
La Vest nimic nou, îmi spun, o
frontieră, pe urmă alta. Poliţiştii şi
vama, vama şi poliţiştii.
Stau pe o bancă la Rennes. Plouă
cu stropi călduţi şi binecuvântaţi
asupra oraşului. Îmi dau seama puţin
câte puţin că sunt refugiatul. Omul
fără acte şi fără chip, fără prezent
şi fără viitor. Omul cu pas greoi şi
trupul frânt, floare a răului, eterat şi
împrăştiat ca polenul. Nu mai am
nume, nu mai sunt nici înalt, nici
scund, nu mai sunt fiu sau frate. Sunt
un câine muiat în uitare, într-o noapte
lungă fără zori, o cicatrice măruntă
pe obrazul lumii.
Sunt refugiatul.
Acum ca şi mâine.
Aici sau aiurea.
Sub ploaie sau soare, vara ca şi
iarna.
În faţa bărbaţilor şi a femeilor.
În faţa înţelepţilor şi a nebunilor,
printre copaci şi în iarbă.
În oraş ca şi la ţară.
Sunt refugiatul.
Pe pământ ca şi în cer.
Încă din primele zile ale exilului
sunt convins că am un cancer pe
undeva: cancer la gât sau la plămâni,
tumoare la creier sau una deosebit
de perfidă ascunsă în intestine. Nu
sunt de fapt ipohondru, cred cu tărie
că am bolile celor trei artişti pe
care îi prefer actualmente. Dimineaţa
sunt Modigliani şi îmi tuşesc tuberculoza,
după-amiază am cancerul la plămâni
numit Raymond Carver şi seara sunt
alcoolic, deci sunt Hemingway. Şi
aşa mai departe. A doua zi sunt
orb ca Borges, epileptic ca Dostoievski
şi mereu beţiv ca Fitzgerald. Am
de unde alege, istoria literaturii
seamănă cu un dicţionar medical.
Manuscrisul meu e cu adevărat
manuscris, scris de mână. În linii
strânse, ca să fac economie de spaţiu,
îmi enumăr observaţiile, gândurile
şi înjurăturile. Sunt în acelaşi timp
împotriva războiului şi împotriva
păcii, umanist şi nihilist, suprarealist
şi conformist, sunt Hemingway al
Balcanilor şi probabil CEL mai
mare poet iugoslav. Nu am de pus la
punct decât un detaliu: textele mele
sunt mult mai proaste decât mine.
Traducere de
Constanţa Ciocârlie
