De la Bucureşti, în prima parte a acestei luni, „Văduva veselă”, imaginată de Andrei Şerban, s-a călătorit la Iaşi. Merita această deplasare? Poate. Sper ca spectacolul a câştigat pe parcurs. În coerenţă. A fost strădania întreprinsă la Bucureşti, de la o repetiţie la alta, de la un spectacol la celălalt.

Este o luxuriantă investiţie de imaginaţie, de virtuozităţi regizorale care, împreună, creează un spectacol stufos; este drept, poate fi savurat – cum se zice – moment cu moment, „bucăţică cu bucăţică”. O înscenare prolixă cu supra de măsură, o montare regizorală ce devine fastidioasă, un consum bogat de soluţii scenice ce susţin momentele unui scenariu supradimensionat, cu trimiteri suculente spre realităţile cotidiene de la noi; un spectacol ce s-ar putea situa la limita cabaretului politic. Drept rezultat, nu ne aflăm nici în faţa unui spectacol de operetă cu o partitură muzicală care, în original, nu depăşeşte două ore şi nici nu avem de-a face cu un cabaret politic. Aceasta este actuala montare a celebrei operete vieneze, Văduva veselă de Franz Lehár. Actuala montare este susţinută – în coproducţie – de Opera Română din Iaşi şi Opera Naţională din Bucureşti.

Reluată succesiv de patru ori în debutul acestei luni, producţia actuală este un spectacol extins ce include texte importante preluate din publicistica anilor din urmă. Este o practică curent folosită – nu de azi, nu de ieri! – în teatrul cu cântece. Cu atât mai mult în genul operetei. Realizarea actuală este o adaptare datorată Danielei Dima, datorată regizorului însuşi; sunt incluse texte satirice inspirate de scrierile lui Andrei Pleşu şi Radu Parschivescu, de reclamele „la modă” ce apar actualmente pe diferitele canale media. Sunt texte cu cacter vitriolant ce vizează realităţile noastre, populismul patriotard, apucăturile politicianiste, aşa-zisele „priorităţi ale momentului”; incluse însă în spectacol capătă aici, în destule situaţii, un caracter tezist ce excede genului unei producţii dramatice coerente.

Dar s-a dorit aşa-ceva?

Spectacolul face apel la numeroase – le-aş numi – „cârlige” pe care publicul le gustă în răstimpuri pe desfăşurarea întregului spectacol; specacol ce se extinde pe durata a patru – da, patru! – ore, trei acte şi două pauze. Şi ar fi putut să mai continue, spre exasperarea unora!, sau, dimpotrivă, s-ar fi putut restrânge cu un număr nedeterminat de unităţi de măsură a timpului.

Şi totuşi, actuala ipostază a celebrei operete vieneze – libretul originar aparţine lui Viktor Léon şi Léo Stein – se doreşte a fi dinamică, antrenantă, colorată, strălucitoare. În parte, de la un moment la celălalt, reuşeşte. În mare parte nu. În fond, se dovedeşte a fi lipsită de o structură dramatică clar închegată. Autorul se abandonează unei adevărate salbe de tentaţii-poante de ordin scenic dar şi literar, unor soluţii de moment, pe unele le-aş numi „găselniţe” – e drept, în sine ingenioase – care, pe ansamblu, nu ajută construcţiei întregului; dar aduc rezolvări conjuncturale – unele dintre acestea chiar seducătoare când nu sunt vulgare – gustate de marele public.

Îndrăznesc a considera că avem de-a face cu un spectacol diform, prelungit cu asupra de măsură, pe ansamblu obositor, presărat cu momente punctuale de atracţiozitate scenică şi verbală.

Am avut prilejul de a urmări ceea ce se numeşte a fi a doua distribuţie, în cel de al patrulea spectacol al producţiei. Momentul a fost literalmente salvat dată fiind personalitatea actorului Claudiu Bleonţ, un artist cu experienţă scenică vastă, un maestru ce conferă consistenţă spaţiului scenic, realizând o direcţionare stimulatoare în relaţia dintre rolurile principale. Natura comunicării este susţinută de o dicţiune impecabilă; …arareori întâlnită astăzi, la acest nivel, pe scenele noastre. Construieşte – într-un anume fel – rolul „omului de curte” aflat aici la dispoziţia tuturor, în primul rând în propriul beneficiu. Inteligent şi agil, este cel care spune adevăruri jenante, urzeşte şi dezleagă situaţii complicate.

Măiestria profesională în cazul lui Andrei Şerban, devine constructivă în definirea caracterelor, în nuanţarea expresiei, a relaţiei dintre personaje. Excelent lucrat din punct de vedere dramatic se dovedeşte a fi cuplul Hanna–Danilo susţinut – în spectacolul văzut de mine – de soprana Amelia Antoniu şi tenorul baritonal Adrian Mărcan. Dar aspectele de vocalitate par a indica în ambele cazuri o uzură prematură a glasului, o lipsă a controlului eficient asupra funcţionalităţilor aparatului vocal. Ori, pe de altă parte, tocmai acest aspect a fost atent împlinit în cazul evoluţiei scenice şi vocale datorate sopranei Nicoleta Maier în rolul Valencienne. Prezenţe notabile în plan scenic – dar nu numai – au fost cele ale tenorului Ştefan van Korch, baritonului Ioan Cherata.

O formulă relativ ingenioasă: spectacolul este cântat în patru limbi! Deşi se acomodează greu spiritului vienez al sfârşitului de secol XIX, engleza e totuşi la modă în timpurile noastre. Iar în franceză, în germană şi chiar în limba română, problemele privind dicţiunea sunt greu de depăşit în cazul unora dintre soliştii vocali.

Mişcarea scenică continuă, animaţie multicoloră, scene de bal, de cabaret, recepţii fastuoase, o mişcare modulară a decorului central aflat în perpetuă rotaţie, dezvăluind interioare luxoase măturate de avalanşa pretendenţilor la mâna văduvei Glavary, obscure scene de alcov, orgii sexuale plasate în stop cadru se succed într-o mişcare ce pare a fi perpetuă, o mişcare ce devine copleşitoare, chiar sufocantă, căutîndu-şi, eventual, propria raţiune în zădărnicie.

Spectacolul originar a avut loc la Viena cu mai bine de un secol în urmă. A cunoscut şi cunoaşte mii de montări în întreaga lume. Inclusiv la Bucureşti, imediat după premiera vieneză. De atunci, câteva dintre melodiile lansate au devenit şlagăre. Unii dintre noi ne mai aducem aminte, în deceniile de mijloc ale secolului trecut, în rolul Danilo a excelat marele Ion Dacian.

Prezente pe scena bucureşteană, ansamblurile Operei din Iaşi au excelat! Corpul de balet condus de Andrea Gavriliu, corul coordonat de Manuel Giugula şi Raluca Zaharia, au fost la înălţime; inclusiv orchestra, eficient condusă de dirijorul Ciprian Teodoraşcu. Raporturile dinamice dintre scenă şi fosă au fost atent coordonate.

Scenografia simplă şi funcţională, de o impresionantă sugestie, aparţine Ankăi Lupeş.

Este un spectacol mamut din care se poate scoate mult, dacă se doreşte a câştiga în coerenţă.

Nu pot să nu observ, în genul teatrului muzical, în acest caz în genul operetei, se instituie treptat – la noi şi aiurea – procedeul periculos al vocii „la microfon”. Suntem forţaţi să acceptăm faptul că aspectul teatraldramatic câştigă întâietate în dauna aspectelor de vocalitate, a celor muzicale. Or, menirea specială a regizorului de teatru muzical – operă sau opereta ce aparţine repertoriului tradiţional – este aceea de a imagina o punere în scenă potrivită specificului de vocalitate al genului, fără a trăda muzica, fără a neglija coerenţa dramatică. Aici trebuie căutată cheia de boltă a genului. Există o teatralitate a frazei muzicale pe care regizorul trebuie să o imagineze, să o găsească.

Andrei Şerban a neglijat-o tentat fiind de un spirit satiric cu totul atrăgător, de virtuozităţile propriului meşteşug.

Mă pot întreba dacă versiunea ieşeană a câştigat de pe urma experienţelor producţiei bucureştene.