Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Vatra Luminoasă de Daniel Cristea-Enache

Nu numai prin titlul grav: Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, primul volum din jurnalul lui Mihai Cantuniari este unul atipic. Structura lui nu diferă, e drept, de cea a scrierilor de gen. Ca atâţia alţi diarişti, autorul se "învredniceşte" să înceapă, în prima zi a anului 2001, un jurnal intim, deopotrivă personal şi literar, ţinut, cu intermitenţe, până pe 31 decembrie 2005. Regăsim, în acest interval acoperit sau nu cu însemnări (notaţii, confesiuni, rememorări, descrieri, fragmente analitice), dispoziţia schimbătoare a celui care vrea, iniţial, să nu lase nici o zi nefructificată "jurnal-istic" (jocul de cuvinte îi aparţine), pentru a întrerupe apoi, de prea multă muncă ori dintr-o anumită lene, scrisul cotidian. Demarajul are ambiţia consemnării zilnice şi anul 2001 se întinde, scriptural, pe mai mult de două sute de pagini. Continuarea, în schimb, e destul de subţire cantitativ, 2002, 2003 şi 2004 fiind comprimaţi în vreo treizeci de file. Intervin, în mod previzibil, regretele şi apar explicaţiile cu aer de scuze: diaristul n-a mai avut timp de jurnalul său, fiind ocupat până peste cap cu traducerile unor cărţi, importante şi ca realizare intelectuală, şi ca obţinere a unor drepturi băneşti absolut necesare unei familii la limita subzistenţei. Abia ultimul an din cei fixaţi în sumar, 2005, are în carte o arie mai mare; dar aceasta e obţinută şi prin transcrierea unor pagini care nu-i aparţin lui Mihai Cantuniari. Mai întâi, un interviu consistent, pe tema anilor '60 şi a muzicii lor, dat de către un văr al autorului; iar apoi, o serie de scrisori trimise acestuia din urmă de către un corespondent ilustru, aflat în exil: Vintilă Horia. Am făcut acest inventar nu pentru a calcula procente şi ponderi în volumul de faţă, ci pentru a vedea cât de firesc se înscrie Mihai Cantuniari într-o tradiţie a genului. El are exact motivaţiile, obiectivele şi ticurile scriitorilor care ambiţionează să ţină un jurnal. De unde vine atunci diferenţa?
Bărbatul cu cele trei morţi ale sale e atipic prin luminozitatea şi căldura paginilor sale. De regulă, amintirile din copilărie sunt scăldate în această lumină solară, asociate fiind cu o vârstă fără griji, ocrotită de părinţi şi bunici iubitori. Nici copilăria autorului nostru, devenit propriul personaj, nu face excepţie, ea fiind (şi, mai mult decât atât, devenind, în ecuaţia ulterioară a protagonistului) un timp paradiziac, o eternă dimineaţă "proaspătă şi însorită". Mihai Cantuniari aduce însă în acest registru şi alte episoade ori etape existenţiale: adolescenţa, apoi tinereţea şi maturitatea, până la boala din "anul groazei 1983", de care se vindecă foarte greu, după un deceniu şi mai bine. Inclusiv această lovitură care îi destabilizează organismul, psihicul şi întreaga viaţă este convertită pozitiv, prin descoperirea unui sens religios. Tânărul fluşturatic, alergând din floare-n floare, descoperă "nordul magnetic al învăţăturii hristice" şi simte cum îi cad solzii de pe ochi. Vârsta adultă se salvează, astfel, şi ea. Vine la rând bătrâneţea, împreună cu speranţele şi apoi dezamăgirile postrevoluţionare, resimţite adânc. Dacă sensibilitatea şi moralitatea îl fac pe Mihai Cantuniari să judece în mod sever ceea ce vede în spaţiul socio-politic (ocuparea prim-planului de către foştii activişti şi securişti, schimbarea lor la faţă, de dragul unei economii de piaţă aducătoare de uriaşe beneficii personale, jaful naţional şi incredibila sărăcire a intelectualilor), rareori jurnalul său capătă tonalitatea şi stilistica pamfletului. Şi aceasta fiindcă autorul, spre deosebire de unii dintre colegii săi de breaslă (şi acum mă refer nu la traducători, ci la scriitorii înşişi...), este un om onest şi neresentimentar. Nu priveşte înapoi cu mânie, nu se uită în jur cu repulsie şi nu vorbeşte despre el cu înfiorare superlativă. Ba chiar cele mai aspre calificative şi le pune deoparte, pentru sine, ca un credincios veritabil care îţi vorbeşte de dimineaţa până seara despre păcatele sale. Căldura inimii şi lumina din ochi transformă, prin urmare, anii de viaţă parcurşi într-o perioadă plină de frumuseţe, saturată de experienţe care l-au îmbogăţit interior.
Jurnalul nefiind unul liniar, asociaţiile libere apar frecvent, sporind coeficientul de atenţie şi interes, la lectură. Totuşi, ordonarea cronologică se impune în cele din urmă, "salturile" memoriei nereuşind să disloce marile fragmente biografice, în succesiunea lor naturală. Pentru sexagenarul de azi, copilul de ieri-alaltăieri apare ca o fiinţă mică, dar nespus de fericită, zburdând neobosit prin vila ori via bunicilor, pe timpul unor lungi şi pline vacanţe. Deşi comunismul loveşte nemilos în clasa înaltei burghezii, dragostea familiei îl fereşte pe prichindel, ca şi pe vărul şi tovarăşul său de joacă, Ucu, de intemperiile vremii. Mai grav este, pentru micul erou, să se certe cu maică-sa, leoaică în toată puterea cuvântului, dominatoare şi inflexibilă. În urma unor crize materne, situaţia domestică pare desprinsă dintr-un reportaj de front. Vinovatul de-o şchioapă se refugiază cât mai departe, iar zeiţa mâniei nu mai comunică cu el decât prin intermerdiari...
Nu peste mult timp, împricinatului începe să-i miroasă, vorba ceea, a catrinţă. Începe epoca lui, minunaţii ani '60 despre care vorbeşte, acum, "aproape cu voluptate". O etapă "catifelată şi înmiresmată de dragoste", cu rock-ul vital şi vitalizant, cu deschiderea societăţii către Vest, cu ceaiurile adolescentine şi primele cuceriri. Sunt cele mai frumoase pagini ale jurnalului. Pofta "dezordonată" de viaţă e cuceritoare; şi, evocând acei ani ai exceselor erotice, înţelepţitul autor nu-şi poate reprima un surâs îngăduitor. Din liceu încă, protagonistul descoperă deliciile sexului opus. Amorul lui nu e platonic şi singular, unic şi indivizibil prin contopirea cu perechea sortită. Până la completarea sferei, tânărul caută şi încearcă tot felul de jumătăţi, una mai ispititoare decât alta. Scenele creionate stau sub semnul indeciziei voluptuoase. Dulcea şi generoasa J, trecătoarea A, alte şi alte iniţiale trec prin camera din Vatra Luminoasă a don Juan-ului autohton, neobosit în a le (re)descoperi. "Ghiftuit" de frumuseţea orei trecătoare, el apreciază, în primul rând, lipsa de fasoane a partenerelor. Cu toate diferenţele inerente, iubitele sale sunt simple şi directe, sincere, firi bune, preţăluite ca atare. Una singură, însă, va rămâne definitivă: Ileana, actuala soţie, care şi-a rărit şi apoi şi-a eliminat cu totul concurenţa. Şi care, la data scrierii jurnalului, îl cam culpabilizează pe diarist, pentru sincerităţile lui neavenite. Dar - se apără el - ce scriitor mai e acela pentru care unele subiecte sunt tabú? Şi, dacă ne autocenzurăm trecutul, cum să ne mai scriem biografia?
Procedând în acest fel, scufundându-se în apele fiecărei vârste, cu setul specific de experienţe, diaristul reuşeşte să smulgă regimului politic trecut propria existenţă. Evoluţiile, metamorfozele sunt interioare, nu depind de mecanica sistemului. Acesta putea fixa doar condiţiile vieţii noastre, nu şi intensitatea ori libertatea ei lăuntrică. E ceea ce se fac a nu înţelege anticomuniştii tardivi, de după căderea comunismului, care-şi acuză la nesfârşit compatrioţii "laşi" că nu s-au împotrivit totalitarismului. Chiar prin aceasta s-au împotrivit: prin libertatea lor interioară. Fapt pe care Mihai Cantuniari îl reaminteşte, în fragmentul dedicat incomparabilului Ray Charles: "Moartea, acum câteva luni, a lui Ray Charles m-a afectat mai mult decât m-aş fi aşteptat: el era o părticică din adolescenţa mea, şi, odată cu ŤGeniusť, mai dispare ceva din veşnic însoriţii ani '60. (...) ajungea să deschidă gura Ray, Pat, Chuck, Fats sau cei patru Beatles, pentru ca praful să se aleagă instantaneu din ultimele directive de Partid şi de Stat. Încruntătura moralizatoare, veşnicele indicaţii ventriloce, perdaful politico-miliţienesc, suficienţa buldogilor din CC al PCR (iniţiale dătătoare pe atunci de fiori şi care nu mai spun nimic) se topeau ca zăpada la soare la cel mai simplu acord al chitarei lui Elvis începând să depene Jailhouse Rock. Îi sunt dator vândut negrului orb care ne dădea bucurie şi speranţă din întunericul lui străfulgerat de geniu. Râzând din toată inima şi bâţâindu-se cum numai el ştia să o facă, omul acesta, sau mai bine zis această rară pasăre cântătoare, şi-a depăşit crunta condiţie umană, epoca marcată de sfâşieri, sfârtecări, confruntări, spaime, servituţi şi cortine de fier, şi s-a topit în Lumina pe care în sfârşit o vede." (pp. 290-292).
Îl ştiam pe Mihai Cantuniari ca pe un traducător excepţional. Acum descopăr un om reflexiv, de mare profunzime şi sensibilitate; şi un scriitor autentic.
_______________________________
Mihai Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 388 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara