Născut la Atena, în 1960, Vasilis Papadopoulos a absolvit în 1982 Dreptul la Universitatea din orașul natal și două masterate (în Drept internațional, 1983 și Drept comunitar european, 1984) la Universitatea din Nancy, Franța. Lector la mai multe universități din Grecia și străinătate pe probleme de politică externă, relații internaționale și culturale. Din 1985 a urmat cariera diplomatică, ocupând posturi în centrala Ministerului elen al Afacerilor Externe, la Consulatul General al Greciei din San Francisco (SUA) sau la Misiunea Permanentă a Greciei pe lângă ONU (New York). Primsecretar la Ambasada Greciei de la Bangkok (Thailanda)(1996-1999), ambasadorul Greciei în Ucraina și în Republica Moldova (2013-2016), din octombrie 2016 este Ambasadorul Greciei la București. În paralel cultivă literatura. Romanul Olya. Două ierni și o primăvară (Atena, 2008), tablou realist al mediului social și politic al Ucrainei postsovietice, a fost tradus deja în limbile ucraineană (Kiev, 2014) și rusă. Volumul În Orientul Îndepărtat. Impresii ale unui diplomat, din care sunt selectate textele de mai jos, a apărut în 2002 în colecția „Oi topoi/Locurile” a editurii ateniene Periplous. Cuprinde însemnări din state asiatice unde a îndeplinit misiuni (Thailanda) sau a călătorit (Indonezia, China, Myanmar). „Cei trei ani și jumătate la Ambasada noastră șa Grecieiț de la Bangkok m-au adus în contact cu lumea Orientului Îndepărtat și cu cei care trăiesc acolo. Am încercat să înțeleg acest colț de lume călătorind, citind, dar mai ales cunoscând oamenii lui. De la regele Sihanuk al Cambodgiei la secretara de origine chineză a Ambasadei, toți au avut ceva prețios să mă învețe”, mărturisește autorul.
lena Laz

Bali, civilizația care dăinuie
Oare de ce să se identifice Bali cu uriașele hoteluri luxoase ridicate pe malul mării și, astfel, descrierea să coincidă cu imaginea pe care fiecare european ți-o făurește în fantezia lui, conturând așadar un paradis tropical? De ce să se vorbească doar despre palmieri, despre orhidee și toate florile ce te-nsoțesc la tot pasul? De ce să fie admirate doar imensele plaje și marea albastră, puțin adâncă și caldă, care nu o va întrece vreodată în frumusețe și puritate pe cea grecească?
Toate acestea sunt doar paravanul și cu siguranță unul admirabil. Hotelurile sunt pe bună dreptate de vis, având competența să le descalifice, prin comparație, pe cele europene, făcându-le să pară hanuri. Serviciile, primirea caldă, zâmbitoare, fără cusur îți permit acest răsfăț, creându-ți iluzia că s-a făurit o lume doar pentru tine, bineînțeles la un preț mult mai accesibil decât în Europa. Iar plajele, cu tot refluxul și mareea care tulbură apele, fac parte din acest vis tropical care te vrăjește.
Dar, din păcate, celui care a ajuns acolo și și-a petrecut vacanța doar la malul mării și la hotel i-a scăpat tot ce era mai interesant în Bali. Aspectul turistic, care amintește de alte frumoase meleaguri tropicale, are de la început ceva deosebit, care te face să devii bănuitor. Având în vedere câștigul rapid din turism și sărăcia din Indonezia, ar fi fost ușor, cu două-trei resort-uri mari, să se încropească în pripă un decor alcătuit din restaurante înălțate la repezeală, mici magazine, hoteluri și centre de distracție, astfel încât să existe o infrastructură șubredă, încropită, care să atragă turiști și să fie de folos localnicilor. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Disonanțele în ritmul arhitectural tradițional al insulei sunt neînsemnate. Aproape totul este construit cu profund respect pentru valorile trecutului, de la cel mai scump hotel până la cea mai banală tavernă. Localnicii care s-au îmbogățit peste noapte de pe urma hoardelor de turiști nu s-au ghidat după principiul câștigului rapid și profitabil; nu au construit apartamente din beton ca în alte zone turistice similare, nu au umplut locul cu artificii arbitrare, nu și-au cumpărat în grabă dispozitive de aer condiționat și mașini, nu s-au prostituat în cluburile de noapte, nu au oferit turiștilor servicii de calitate îndoielnică, nu au distorsionat arhitectura tradițională, nu au distrus mediul înconjurător, într-un cuvânt, nu și-au schimbat modul de viață.
Casa tipic balineză există întotdeauna. O vei recunoaște fără să cauți prea mult. De obicei înconjurată de un zid înalt, vizibilă fiind doar intrarea. Cum treci pragul, dai de un perete ce are rolul de a împiedeca duhurile rele să pătrundă în casă; după cum se știe, acestea nu pot întoarce la cotitură, direcția lor fiind doar înainte. În acest fel, duhurile rele se vor izbi de zid și se vor întoarce acolo de unde au venit. În schimb, dacă tu o vei lua la dreapta sau la stânga, vei intra în curte. Acolo vei vedea o grădină, interesant amenajată cu diferite construcții de lemn, de mărimea unui dormitor, ce răsar din pământ, ca un fel de chioșcuri mici, despărțite între ele ori ba, de un perete, vei vedea piese de mobilier minunat sculptate și ornamente multicolore. Fiecare construcție are o încăpere cu întrebuințare specială. Dormitorul, bucătăria, camera de zi, altarul cu statuietele și ofrandele către zei. Ca să treci dintr-o cameră în alta trebuie să cobori câteva trepte către grădina înflorită, având astfel senzația că un vânt puternic a împrăștiat camerele casei în curte. La intrare, în adierea vântului, sunt agățate de niște bastoane lungi pânzele de rugăciune hinduse, viu colorate.
Aceste case nu reprezintă atracții turistice, ci doar realitatea vie a localnicilor. Cât de ușor ar fi fost să se urmeze exemplul atâtor altora și să înalțe un bloc mic și ieftin ca să-i protejeze de musoni, de căldura tropicală și de vânt, și astfel, cu timpul, să se piardă modul de trai al înaintașilor.
Îndată ce vei conștientiza că Bali necesită o căutare mai profundă, te vei îndrepta spre Ubud, centrul cultural al insulei și una din vechile capitale ale Indoneziei, înainte ca aceasta să devină colonie olandeză.
Ubud. Un tărâm de vis. Cocoțat în vârful unei văi abrupte de un verde intens, profund, excesiv, exploziv, un verde tropical, un verde debordant ce se revarsă de peste tot, cu tușe de culoare ale culturilor întinse de flori, bougainville, hibiscus, lotuși, cu ciripitul păsărilor la fel de colorat precum al florilor, dacă reușești, firește, să îl distingi în mozaicul acela de junglă și culoare. Într-o dimineață, la răsăritul soarelui, norii se vor lăsa atât de aproape la sol, umplând întreaga vale, iar tu îi vei privi de undeva de sus, ori de la înălțimea ochilor tăi și se vor mișca alene printre ramurile copacilor uriași. Vei auzi susurul pârâielor care aduc apa ploii tocmai de sus până în josul văii, în râu și în zgomotul răcoritor al micilor cascade, în pădurea tropicală plină de arbori spectaculoși cărora li se împletesc ramurile.
Mai apoi te vei plimba pe străzile din Ubud. Te vei minuna de meșteșuguri – sculptură în lemn, tablouri, năframe rafinate, argintărie, statuete, țesături cu fir de aur, măști terifiante, marionete. Vei vedea zeci de artizani lucrând în atelierele lor. Îți vei desfăta auzul în cântecele lor sugestive, încă necontaminate de influențele occidentale, vei gusta din mâncărurile lor condimentate, te vei răcori bând din sucurile proaspete de mango, papaya, ananas, pepene, ciuperci.
Vei vizita palatul. Ultimul împărat fusese obligat de către olandezi să se retragă, gest care a marcat sfârșitul libertății în Indonezia pentru o lungă perioadă. Dacă te nimerești acolo, dis-de-dimineață, în acea minusculă capodoperă, asemănătoare caselor balineze, dar luxos decorată cu obiecte minunate, vei vedea copilițe exersând, sub îndrumarea instructoarelor, arta tradițională a dansului balinez. Ritualul mâinilor și al degetelor, echilibrul corpului, expresia feței, povestea lui Ramayana se află la baza oricărei legende, chiar și aici, atât de departe de India.
Kekac... Strigătele regulate ale bărbaților așezați ciclic. Kekac... Se mișcă în cerc, când împreună, când separați, fiecare în parte contribuind cu trupul său atât la redarea mișcărilor scenice cât și a atmosferei evocative. Rama se va înfrunta încă o dată cu diabolicul Ravana, ca s-o recupereze pe frumoasa Sita. Kekac... Prin gestica dansului bărbaților, mai întâi se mimează un șarpe încolăcindu-se-n întuneric în jurul regelui maimuțelor, iar mai apoi, cu mâinile ridicate spre cer, redau pădurea înfrunzită în care Rama își pierde regina. Kekac... Pe dată, dansul începe să curgă lin, ca un râu, ce împiedică armata să ocupe palatul răului. Kekac... Repetă regulat fiecare membru al ansamblului, când în șoaptă, când strigând, când înspăimântați, când sugestiv. Este muzica reprezentației în tăcerea nopții. Este sunetul instrumentelor de percuție, redat de vocea umană. Este și comentariul spectacolului, asemenea comentariului corului din tragedia antică. Este reprezentarea unui epos, cu elemente sincrone din cotidianul nostru, pentru a dovedi constanta naturii umane, dincolo de distanțe în timp și spațiu, dincolo de civilizații și religii.
Și toate acestea departe de plaje și stațiuni, departe de piscine, de locuri luxoase și aer condiționat. În magia Ubudului. În adevăratul Bali.

Aung San Suu Kyi
Când o priveai, ai fi zis că toată grația și tăria din lume s-au concentrat pe chipul aceleiași femei. Locatara casei de lângă lac. Liderul opoziției. Exilată în propria-i țară. Deținătoarea Premiului Nobel pentru Pace. Fiica eroului național al Birmaniei. The Lady. Întruchiparea luptei pentru democrație și drepturile omului. Marele adversar al regimului dictatorial. Conștiința însăși a poporului ei.
Acolo, în capitala Rangoon, Yangon, după cum a redenumit-o regimul militar, locuiește de mai bine de zece ani, din 1989, limitată la teritoriul locuinței sale, o casă cu două etaje, în stil neocolonial, vopsită în culori deschise și cu o grădină mică. Puține au fost ocaziile când i sa permis să călătorească pentru scurt timp în țară. Acolo, în fiecare duminică, se adună acei câțiva care încă mai speră în restaurarea democrației și o ascultă cum le vorbește din verandă, sub privirea vigilentă a organelor de poliție. Acolo o întâlnesc și ambasadorii acreditați în Myanmar, delegații de la Organizația Națiunilor Unite, organizații non guvernamentale și, foarte rar și destul de greu, jurnaliști. De acolo trimite pe ascuns, în străinătate, mesaje, interviuri, chiar și înregistrări video, denunțând astfel regimul care o sufocă.
Înaltă, chiar mai înaltă decât media obișnuită de înălțime asiatică, foarte subțire, cu trăsături deosebit de frumoase, o grație naturală în liniile feței, gât lung, cu părul perfect întins, prins într-o coadă de cal, întotdeauna cu o floare, de obicei orhidee, în timp ce o suviță îi cade pe frunte. Stilul hotărât, pătrunzător și privirea severă, total diferită de cea asiatică, ce trece prin tine de parcă ai fi invizibil. Ai fi zis că privește în sufletul tău și dintr-o dată te simțeai responsabil, atât pentru ceea ce-ai realizat cât și pentru ceea ce n-ai reușit încă să faci. Purta întotdeauna chimonoul tradițional, în culorile tradiționale birmaneze, tipicele sandale specifice portului și o bluză în culoare neutră, cu nasturi de mătase.
I se interzice să călătorească în afara granițelor. Sau, mai bine zis, poate pleca în străinătate, și regimul cu siguranță și-ar fi dorit-o, dar, odată plecată, este greu de crezut că i s-ar mai permite întoarcerea acasă. Din acest motiv nu s-a prezentat la decernarea Premiului Nobel, în 1991, acesta fiind ridicat de către fiul ei. N-a fost nici la căpătâiul soțului ei britanic internat într-un spital din Londra, pentru a-și lua rămas bun, când acesta a pierdut lupta cu cancerul. Pe cei doi copii ai ei nu i-a văzut aproape deloc în ultimii ani, tocmai pentru că regimul, în încercarea lui de a scăpa de ea, a interzis tuturor membrilor familiei ei să o viziteze.
Pe celălalt țărm al lacului Inia, unde se află casa lui Aung San Suu Kyi, este și reședința marelui ei rival, Ne Win, generalul bătrân și ramolit, care de-a lungul timpului, într-un mod sau altul, direct sau indirect, este implicat în conducerea țării încă din anul 1962. Este descris ca fiind un om întunecat și capricios, nemilos și îngust la minte, dependent de prejudecăți, profund influențat de o multitudine de preziceri astrologice și în special numerologice. Nu se ia nicio decizie importantă dacă vibrația zilei conferită de numărul din calendar nu este favorabilă, adică nu este data de 9 ale lunii, 19, 29 sau 8, 18, 28. Aceste numere se presupune că sunt purtătoare de noroc, în schimb cifra 4 aduce doar ghinion.
Aproape toți asiaticii sunt atenți cu cifrele, chiar și aceia mai pregătiți sau cultivați. Guvernele își depun jurământul sau își programează declarațiile numai pe 8 și 9 ale lunii, multinaționalele preferă să încheie contracte în valoare de 8 888 888 dolari, în timp ce la Hong Kong plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor cu numărul 8 888 se vând pe piața neagră contra unor sume incredibile.

Izolarea Birmaniei
Generalul Ne Win își propusese izolarea Birmaniei și „calea birmaneză spre socialism”, proiect ce a generat multă sărăcie și catastrofe economice, expulzând aproape jumătate de milion de străini, interzicând investițiile externe, naționalizând aproape totul, punând presiune pe minorități, persecutând religia, interzicând pentru câțiva ani și accesul turiștilor, întreținând relații doar cu China maoistă. Dacă flora și fauna nu ar fi fost atât de bogate în aceste ținuturi, poporul ar fi flămânzit. În 1990 au avut loc primele alegeri libere din istoria țării, câștigate de partidul lui Aung San Suu Kyi, Liga Națională pentru Democrație. Imediat însă, generalii au intervenit și au dat o lovitură de stat iar dictatura a revenit sub forma unui Consiliu de Restabilire a Legii și Ordinii, încă la putere.
O auzi pe Aung San Suu Kyi pledând pentru nonviolență, pentru lupta fără vărsare de sânge, pentru asumarea conștientă de a nu detesta vreodată pe aceia care o persecută constant și recurg la cenzură nu doar asupra ei, ci și a rudelor, prietenilor și adepților ideologiei democrate. Vorbește calm și simplu, fără exaltări și exagerări, cu amabilitate și eleganță, cu umor și o înțelepciune timorată provenită din filosofia budismului în care crede cu tărie și care este vizibilă în gândirea și reacțiile sale. O asculți, nestrămutată în convingerile ei, preferând să-și ducă viața închisă în acea casă de lângă lac, în loc să plece din țară și să se bucure de un trai mai bun, mai liniștit alături de cei dragi, ca atâția alți lideri politici exilați, care luptă din afară pentru țara lor. A ales conștient calea cea mai grea. Și este cu atât mai de admirat cu cât știe că șansele reușitei răsturnării regimului dictatorial sunt foarte mici. Mentalitatea poporului ei, departe de a fi revoluționară, i-a învățat pe oameni așteptarea, ei intervenind în evoluția evenimentelor cât mai puțin posibil, așa cum îi povățuiește religia și tradiția. Și ea așteaptă, cu binecunoscuta răbdare și stăruință budistă, să vină acel moment, încercând să ajute atât cât este posibil.
Nu te miri când constați că, dincolo de blândețe și amabilitate, în spatele acestui chip senin și al trupului fragil, există o voință de fier. Este fermă și nestrămutată în opiniile sale, își susține cu dârzenie deciziile pe care le-a luat și nu se teme să-și pună în pericol sănătatea și chiar viața când consideră că este cazul. Sentimentalism nu există, declarând de multe ori că detestă melodramele. Nu am cunoscut niciun occidental care să nu rămână impresionat de personalitatea acestei femei în momentul în care o întâlnește, chiar și atunci când opiniile lor diferă.
Tatăl ei, Boyoke Aung San, a luptat pentru independența Birmaniei de sub stăpânirea britanică, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, și pentru retragerea trupelor japoneze de pe pământul birman pe care s-au purtat unele dintre cele mai sângeroase lupte. Boyoke Aung San a încercat să revendice independența imediată și în același timp să pună temelia regimului democrat pentru a-i înlătura pe britanici. Dar, în iulie 1947, a fost ucis la vârsta de 32 de ani, în urma unui complot atribuit unui vechi politician, U Saw, mulți fiind de părere că în spatele tragediei s-ar fi aflat chiar generalul Ne Win. Șase luni mai târziu, în ianuarie 1948, Birmania a devenit stat independent.
Memoria tatălui ei, Premiul Nobel și susținerea publică națională alcătuiesc platoșa ce o protejează și împiedică regimul să stingă oaza de lumină de la malul lacului Inia.
Cel mai frumos cadou, atât pentru un om, cât și pentru o națiune, scrie într-o carte, este eliberarea de teamă. Și nu este vorba de curaj, ci de absența fricii din suflet. Frica de moarte, frica să îți pierzi prietenii, familia, averea, frica de captivitate, frica de suferință, tortura, frica înstrăinării, izolării, frica de eșec, frica de sărăcie, frica să nu- ți pierzi demnitatea. Cartea se numește Freedom from fear.
Aceea care trăiește acolo, care trăiește astfel, care a preferat să trăiască acolo, care a ales să trăiască astfel, sigur trebuie să știe ceva.

Beijing
Biciclete. Sute de biciclete. Biciclete venind din toate direcțiile. Roiuri de biciclete așteptând la intersecții dotate cu semnale luminoase și îmbulzindu-se la lumina verde a semaforului, în timp ce mașinile așteaptă răbdătoare în spate. Biciclete gri, spălăcite, ieftine, vechi, fără personalitate. Biciclete parcate în grup de câte zece pe trotuar. Toate la fel. Una lângă alta. Biciclete care traversează drumul, biciclete stricate și cărate de proprietarii lor, biciclete stivuite unele peste altele la service pentru reparații.
Prima impresie despre Beijing. Apoi, dezamăgirea. Gri. Cerul cenușiu și atmosfera tulbure poluată, clădirile gri în stil sovietic, locuri strâmte, înguste, blocuri înalte, un gri uniform, fără nimic chinezesc, fără ceva special, cu aceleași uși fără culoare, aceleași garduri grotești, aceleași ferestre anoste. Identice, nu doar între ele, dar aceleași pe care le-am văzut și la Moscova, la Kiev, în Donetsk și la periferia orașului Sankt Petersburg. Realizate de aceleași fabrici sovietice de producție în masă, în vremea lui Mao și Stalin, când încă erau în relații bune; ar fi putut să se găsească în orice colț al Europei de Est sau al Asiei Centrale. Până și tocurile ușilor erau identice. Fără nicio bătaie de cap pentru preferințele omului, pentru puțină culoare, pentru nevoia unei diferențe, când și când, în ceea ce privește volumul, coloristica, forma.
În centrul orașului giganții staliniști. Pompoasele imobile naționale, în stilul realismului socialist, sunt ocupate de autoritățile publice, ministere și agenții guvernamentale. Și acestea tot gri. Noroc cu puțin roșu din drapelul Chinei care flutură la fațadă, ori din steagul roșu simplu al comunismului care a existat cândva în această țară. Erau și cartiere cu alei înguste și întortocheate care porneau din bulevardele centrale și sfârșeau niciunde, în locuri parcă rupte de realitate. S-a creat un labirint din locuințe, curți, spălătorii, magazii, șoproane, toate mici și înghesuite unele într-altele. Acolo, în aceste bordeie și-n casele joase dintre alei locuia o mulțime pestriță și săracă.
Apoi, și altceva. Obișnuitul șantier de construcții asiatic. Orașul într-o permanentă și rapidă schimbare. Orașul care se ridică de la un capăt la celălalt. Orașul care de la forma extremă de comunism trece rapid la forma extremă a capitalismului. Hoteluri foarte luxoase, centre comerciale, palate publice, străzi, poduri, rețele de transport, toate ai zice că țâșnesc într-o clipită. Beijing se schimbă necontenit, la fel cum se schimbă și China.
Dar, la un moment dat, asemănările cu restul Asiei iau sfârșit. Dacă din întâmplare aterizezi la Beijing, îmbarcat din țară asiatică, la primul contact cu oamenii vei avea un adevărat șoc. Unde este amabilitatea asiatică cu gesticulația imperceptibilă, tonul calm, vorbitul în șoaptă, evitând confruntarea directă, toate astea pe care mai mult sau mai puțin le întâlnești din Japonia până în Indonezia? Dintro dată ai impresia că ai aterizat în Mediterana. Te înconjoară voci, gesticulări, râsete puternice, tonuri agresive, comportament exteriorizat, oameni extrovertiți plini de nerv și mobilitate. La fiecare cinci secunde cineva lângă tine îți șuieră pe un ton ridicat, care pare și mai intens, mai puternic din cauza acestei limbi cu cuvinte monosilabice, creânduse astfel un debit verbal asemănător unui foc de mitralieră. Pe alocuri îți mai articulează și vreo palmă, așa ca între prieteni, sau o chelfăneală dojenitoare. Potopul de membre agitate care se perindă prin fața ta nu-ți generează cel mai liniștitor comfort, mai ales la căderea serii. Mulți europeni la Beijing spun că simt o nesiguranță mai mare când merg printre oameni decât atunci când sunt singuri.