Îl înţeleg foarte bine pe Titu Maiorescu: a nota în fiecare zi în jurnalul intim noi surprize legate de vreme şi la cîte grade se ridică termometrul e o ocupaţie liniştitoare, care te face să uiţi de toate micimile omeneşti şi de surprizele, mereu neplăcute, din lumea literară. De altfel numai secolul al XX-lea a impus ideea că a vorbi despre vreme e aproape ruşinos şi că dovedeşte o anume sărăcie spirituală. în secolul al XIX-lea subiectul era obligatoriu în conversaţia de salon şi a-l aborda era o dovadă de bună creştere. Cum întotdeauna m-am simţit solidară cu oamenii secolului al XIX-lea, să mi se permită să fac din termometru şi vreme liantul acestor rînduri scrise într-un Bucureşti buimac de atîta soare.
Viena. Trenurile româneşti spre Viena sînt dotate cu aer condiţionat. S-au investit sume uriaşe în aceste instalaţii. Un mic detaliu: instalaţiile nu funcţionează. Cum vagoanele sînt închise ermetic, ele devin imediat saune, în cel mai adevărat sens al cuvîntului. închipuiţi-vă că sînteţi obligaţi să staţi "la saună" 19 ore! Nici în Viena nu se face exces de aer condiţionat, de unde trag concluzia că verile fostei capitale imperiale erau mai degrabă blînde.
Cel mai drăguţ amănunt al verilor vieneze sînt vrăbiile. Zoologii ar putea nota apariţia unei noi specii: vrabia domestică de restaurant. într-adevăr, în toate grădinile de vară există asemenea fiinţe mărunţele, care vin ţopăind printre solniţe, tacîmuri, farfurii şi pahare, considerîndu-se invitate la masă. Ciugulesc cîte un bob de porumb din salata pe care tocmai o mănînci, apoi se retrag mai încolo cu o scurtă mişcare de mulţumire.
La proaspăt deschisul Leopold Museum - unde se află o colecţie năucitoare de grafică şi pictură: Egon Schiele, Oskar Kokoschka, Gustav Klimt şi cîţi alţii - turiştii se pot aşeza pe imense saltele care plutesc în fîntîna din curte. Artă şi plajă, iată o idee turistică nouă. Or fi avînd şi ei un ministru al Turismului cu idei! Oricum, muzeele sînt un bun refugiu la vreme de caniculă: operele de artă sînt vietăţi de climă temperată şi e bine să te afli în preajma lor cînd afară sînt 34 de grade la umbră.
Berlin. Ştiam zicala conform căreia în Berlin nu e decît un singur anotimp: toamnă, dar nu mi-aş fi închipuit că trebuie luată ad litteram. Or, nu mică mi-a fost uimirea cînd, ajungînd la Berlin la 1 iulie, în sandale, cu haine subţirele, de vară, am găsit lumea îmbrăcată exact la fel ca în toamna trecută, pe care am petrecut-o aici: pulovere pe gît, pantofi închişi, ciorapi, fulare, iar ca accesoriu obligatoriu umbrela. Trupuri zgribulite, strănuturi, răceli. A fost şi o cumplită furtună vesperală, care a smuls copacii din rădăcini. M-am refugiat, ca şi la Viena, prin muzee. Am revăzut-o pe Nefertiti la Muzeul Egiptean şi, pe lîngă binecunoscutul cap al reginei care te întîmpină de cum intri, am descoperit încă o Nefertiti "întreagă", cu totul diferită de cea de la intrare: o regină cu faţa uşor ridată, cu trăsăturile alterate de griji, un trup obişnuit, pe scurt, o femeie reală. Nu ştiu care mi-a plăcut mai mult. Sîmbătă, 13 iulie, a fost Love Parade, care a devenit o banală manifestare de adolescenţi scăpaţi de-acasă. Anul acesta şi-au cumpărat cu toţii fluiere şi furia cu care suflă în ele mi-a amintit de Louis de Funès în rol de poliţist de la circulaţie. Vremea n-a ţinut cu copiii, îmbrăcămintea lor sumară, avînd ceva în comun cu a personajelor de la Muzeul Egiptean (elevii germani au norocul să poată sta - pe scăunele - în preajma capodoperelor artistice ale omenirii), ar fi fost mai potrivită în vara bucureşteană decît în cea berlineză. întoarsă la Bucureşti, am remarcat că Aeroportul Otopeni e decorat cu chipul lui Caragiale. Căldură mare!
