Personaje
Un bărbat din clasa de mijloc
O tânără indignată

Spațiul
O stradă dintr-un cartier select al Madridului

Se aude melodia „Madrid in Blue“, o melodie la pian și vioară, magică și luminoasă. În penumbră și pe muzică, apare un bărbat în halat și papuci de casă și începe să deseneze cu creta pe un zid, din câteva mișcări simple, o replică a livingului casei: rafturile cu cărțile lui preferate, tablourile, câteva pernuțe... niciun detaliu nu lipsește. Când termină, se așază pe liniile reprezentând fotoliul lui. Până și picioarele i se odihnesc pe conturul unui taburet. Privește în jur, se întoarce și caută pe zid ceva ce nu găsește. Scoate iar din buzunar bucata de cretă. Desenează o veioză cu șnur. Trage de șnur. Scena se luminează. Zâmbește satisfăcut. Este o zi însorită de început de primăvară, una dintre acele zile care te fac să te simți un om mai bun. Citește ziarul și-și pune niște căști în urechi, izolându-se total de lume.
În scenă intră în fugă o fată cu un rucsac în spate. Zgomotele orașului încep să se audă tot mai mult. Fata pare să fi pierdut autobuzul. Se pregătește să aștepte următorul autobuz, dar atunci îl vede pe bărbat. Și el a observat-o, dar nu-și întrerupe lectura. Fata se uită la el fascinată. În cele din urmă se hotărăște.


Tânăra: Uau! Puteți citi ziarul și zâmbi în același timp?
Bărbatul pare să nu audă nimic.
Tânăra: Puteți citi /...
Bărbatul: Dacă pot?
Tânăra: Citi.
Bărbatul își scoate căștile din urechi.
Bărbatul: Dacă pot citi?
Tânăra: Zâmbeați și... /
Bărbatul: Da, citesc. Voi nu mai citiți, așa-i? Aproape că nu mai citiți deloc.
Tânăra: La ce bun... Dumneavoastră citiți și iată-vă, nu-i așa, vreau să zic, sunteți în situația asta.
Bărbatul: Asta-i cea mai bună stradă din Madrid. Mi-a trebuit o viață întreagă ca să ajung pe strada asta.
Tânăra: E doar o stradă.
Bărbatul: Nu, e cea mai bună. Cea mai selectă stradă din Madrid.
Tânăra: Da, dar e în...
Bărbatul: Se ajunge foarte ușor aici, există două centre comerciale cu supermarket deschis non-stop, bancomate la fiecare colț, iar poliția patrulează zi și noapte. Și toate clădirile au paznici de noapte. Iar zidurile?? Ce zici de ziduri?? Groase. Solide. De prima calitate! Uite, pune mâna pe zid, hai, pune mâna! Se simte. Nu-i așa că simți?
Tânăra pipăie zidul.
Bărbatul: Zidul ăsta nu cade la niciun cutremur.
Tânăra: Aici n-avem cutremure. (Pauză) Mă rog, poate că acum da...
Bărbatul: Vrei să te așezi puțin?
Tânăra: ...
Bărbatul se ridică și desenează un scaun din câteva linii, între asfalt și zid. Face un gest cu mâna, invitând-o să ia loc. Tânăra aruncă rucsacul pe jos și se așază.
Bărbatul: Vrei ceva de băut?
Tânăra: Nu, mulțumesc.
Bărbatul citește în continuare ziarul.
Tânăra: Nu înțeleg, cum puteți, în situația asta...
Bărbatul: Ce situație?
Tânăra: În situația dumneavoastră... cum de mai puteți citi ziarul? Suntem mințiți întruna, ni se dau lecții, suntem pur și simplu dresați...
Bărbatul: Eu mă consider un privilegiat.
Tânăra: Un privilegiat e cel ce are privilegii. Nu credeți?
Bărbatul: Eu am privilegiul să trăiesc pe o asemenea stradă. Vi se pare puțin??
Tânăra: Nici nu mă mir că vorbiți așa dacă citiți porcăria aia.
Bărbatul: Dac-aș putea, m-aș uita la televizor.. dar nu știu ce s-a întâmplat că de la un timp nu mai merge.
Pauză. Tânăra observă desenul subțire al unui ecranplat de televizor.
Tânăra: Haideți cu mine! O să-mi pun cortul în
Puerta del Sol*.
Scoate o pancartă: „Popor blând, popor sclav.“
Bărbatul: Nu... eu mă simt bine aici. Sunt la mine acasă.
Tânăra: Dar nu vă interesează ce se întâmplă?
Bărbatul: Se întâmplă. Așa zic și eu. O să treacă.
Tânăra: Ca și tsunamiurile. Și pe-urmă?
Bărbatul: Trebuie să ne păstrăm calmul.
Tânăra: Și apoi doar cu-atât rămânem. De ce?? De ce să ne păstrăm calmul??
Bărbatul: Fiindcă doar uniți suntem puternici. Uniunea reprezintă puterea.
Tânăra: Care uniune?
Bărbatul: Trebuie să ne mulțumim cu mai puțin.
Tânăra: Aia europeană?
Tânăra izbucnește în râs.
Tânăra: Uniunea Europeană e o organizație mafiotă, guvernată de plutocrați și decisă să distrugă suveranitatea / guvernelor.
Bărbatul: Mda, da, da.... dar n-avem altă șansă
fără uniunea asta. Nu putem scăpa, dacă ea se distruge...
Tânăra: Sunteți sigur?? Cine zice asta? Și chiar și-așae un preț prea mare; e prea mult pentru ceva ce n-o să funcționeze. (Pauză) Nu înțeleg... Toate astea nu vă indignează?
Bărbatul: Nu. Fii însă amabilă și indignează-mă tu. O cafea?
Foarte ceremonios, bărbatul începe să deseneze o ceșcuță în fața tinerei.
Tânăra: Câți ani mai aveați până la pensie?
Bărbatul: Cinci.
Tânăra: Și v-ați pierdut jobul?
Bărbatul: Nu. Exprimarea exactă ar fi că m-au pensionat anticipat. Dar, drept să spun, aproape că prefer așa; eram deja foarte obosit.
Tânăra: Reduceri de personal... Asta-i exprimarea exactă. Plătim arieratele private ale firmelor private; nici asta nu vă indignează?
Bărbatul: Am trăit peste posibilitățile noastre.
Tânăra: Cine?? Dumneavoastră? Eu? Oricât ar repeta mass-media fraza asta ca pe o mantră, n-o să credo iotă! Nu. Noi doi ne-am plătit ani la rând, conștiincios, ratele la casă și ne plătim în continuare impozitele, iar acum ne lasă fără job și-n două luni, pac, banca ne ia casa și trebuie să plătim toată viața păcatul ăsta! E ridicol! Dacă s-ar trezi luna asta Walt Disney și ar citi presa europeană, ar ajunge la concluzia asta: criza e provocată de o
clasă de mijloc, înnebunită, din câteva țări. Țări care au obligat guvernele lor ingenue să finanțezeviciile Marelui Gatsby.
Bărbatul: Fetițo, tu vorbești foarte ciudat, dar trebuie să-ți spun ceva: problema ta ține de atitudine. Trebuie să accepți consecințele acțiunilor tale. În ce mă privește, eu sunt un tip pozitiv și cred că orice rău e spre bine: cum să spun, am învățat să ierarhizez lucrurile. Să mă lipsesc de ce nu-i necesar. Cine știe, cu timpul poate devin chiar budist. Mi-am schimbat anumite obiceiuri: cel mai bun și mai sănătos mijloc de transport e... mersul pe jos. Durează mai mult, dar nu mai ai parte de blocaje... de trafic sau cardiace.
Tânăra: Da; trebuie să accepți consecințele faptelor tale, dac-ai făcut ceva rău. Dar să trăiești așa, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic...
Bărbatul: (Citind ziarul) Am trăit peste posibilitățile noastre...
Îi smulge ziarul din mână și-i arată o știre.
Tânăra: Și dă-i și dă-i! Amnistie fiscală! Dar doar pentru corupții care-au furat milioane! Nici
asta nu vă indignează??
Bărbatul: Refuz să-mi mai consum energia, așa că citesc ziarul dimineața. E ziarul de ieri, dar nu contează, oricum sunt mereu aceleași știri...
Tânăra: Nu vă dați seama că sunteți singurul care se sacrifică??
Bărbatul: E o dietă și cum în diete trebuie să crezi altfel...
Tânăra: Da’ e absurd! Țineți dietă ca să dispară foametea în lumea a treia? (Pauză) Oare chiar nu vede nimeni ce se întâmplă? Într-o zi, când mă uitam la știri, am avut brusc o revelație: clădirea de pe Wall Street era desenată cu creta; peste un an căutam o carte la bibliotecă, dar toate erau schițate cu creta; o săptămână mai târziu și lucrarea mea de licență era redactată cu creta; ieri, când am trecut pe lângă Muzeul Prado, dispăruse toată aripa de nord, iar azi-dimineață n-am mai găsit intrarea în spital... La naiba! Pânăși autobuzul pe care-l iau spre Puerta del Sol s-a prefăcut într-un un nor de praf alb... în fața mea!
(Pauză) Toate discursurile clamând iubirea de patrie sunt desene luate de vânt de îndată ce-s
rostite...
Bărbatul: În ceva trebuie să crezi totuși.
Tânăra: García Lorca, Cervantes, Picasso... Sunt singurii în care am încredere, dar ei nu mai există. Totul se șterge, totul dispare. Ce nu există, nu mai contează.
Șterge cu disperare o parte din biblioteca cu cărți.
Tânăra: Hadeți cu mine în Puerta del Sol!
Bărbatul: Nu.
Tânăra: De ce nu?
Bărbatul: Fiindcă o revoluție nu triumfă dacă nu oferi ceva în schimb. Iar dacă unii-s răi și ceilalți inutili, n-o să rezolv nimic, dar o să cred c-am făcut totuși ceva. Și asta o să fie și mai rău.
Tăcere. Bărbatul face un gest interogativ. După câteva clipe tânăra cedează, deznădăjduită.
Tânăra: Toată chestia asta-i o tragedie.
Bărbatul: Și de când comedia și tragedia nu-s același lucru?
Tăcere.
Tânăra se ridică; vrea să plece.
Bărbatul: Rămâi dacă vrei. Aici e loc destul. E cea mai selectă stradă din Madrid, am muncit ani de zile ca să ajung pe strada asta.
Pauză. Ridică din umeri.
Bărbatul: Nu te uita așa la mine. Nu-i nici vina mea. (Pauză) Știi care-i cea mai grea luptă pe lumea asta? Să lupți impotriva obiceiurilor.
Bărbatul întinde mâna și-i dă o bucată de cretă.
Tânăra șovăie câteva clipe, apoi ia creta. Din câteva linii, schițează ceva ce seamănă cu un pat, apoi ridică însă privirea spre cer și trage aer adânc  în piept. Rupe creta.
Tânăra: Nu! (Pauză). Nu simțiți?? N-are rost. E mult prea cald și dintr-o clipă în alta, nu știu când sau cum, dar o să înceapă ploaia.
ÎNTUNERIC.
_______
* O zonă centrală din Madrid (n.tr.)