Aflată sub presiunea opiniei internaţionale, a grupurilor politice şi-a oamenilor raţionali din propria ţară, mass-media italiană a domolit atacurile împotriva românilor. Mai bine zis, au lucrat, pe ici-colo, pe la strategie. Dintr-un război de tip "bombardament atomic" au virat înspre mişcările televizate de gherilă. De dat înapoi nu prea mai aveau cum, aşa că i-au scos la înaintare pe românii din Italia. Cu alte cuvinte, am fost invitaţi să ne spălăm rufele între noi. Ei bine, veţi fi uimiţi să ştiţi ce poate ieşi dintr-o asemenea iniţiativă: o bălăcăreală încă mai sinistră decât aceea a reporterilor şi politicienilor italieni. E de înţeles că românii cinstiţi din Italia au de suferit de pe urma conaţionalilor care se ţin de potlogării. Dar asta nu-i îndreptăţeşte să ne ofere imaginea unor procurori de tip medieval.
Pentru că de asta am avut parte: de-o punere în scenă de-o grosolănie înfiorătoare. Pe fondul unui drapel tricolor, boţit de parc-ar fi stat până atunci sub şaua unui cal beat, diverşi români care lucrează ("cinstit", după cum susţinea reporterul) s-au dezlănţuit într-o veritabilă competiţie a urii. Ideea era una singură: "animalele" care stricau imaginea ţării erau invitate să părăsească Italia. Apelativul cel mai frecvent era "idioţilor", rostit cu o dezinvoltură care dovedea un intens exerciţiu. Nici unul, absolut nici unul dintre cei solicitaţi să se "distanţeze" de practicile infractorilor români din Italia n-a avut altă abordare decât una de tip "soluţia finală": închisoarea sau deportarea.
Această perspectivă nu diferă deloc de ceea ce vedem şi simţim în ţară. Dacă până acum câteva săptămâni iritarea era exprimată mai ales prin mârâieli în discuţiile private, atacurile venite din partea Italiei au adus chestiunea infractorilor pe scena publică. Adevărul este că n-am reuşit niciodată să găsim strategiile potrivite pentru a integra o populaţie cu o istorie zbuciumată şi un destin pe cât de spectaculos, pe atât de greu de armonizat cu stilul lumii în care nomadismul nu mai constituie o valoare în sine. Nu posed nici datele şi nu am nici căderea morală de a judeca o situaţie despre care ştiu, de fapt, extrem de puţine lucruri concrete. Dar am senzaţia că starea conflictuală e potenţată de ambele părţi.
Ţin minte foarte bine uimirea pe care-am resimţi­t-o la sfârşitul anilor '90, când am încercat să-mi cumpăr o casă într-o zonă liniştită a Timişoarei, iar vecinii s-au agăţat de mine ca de un salvator: "Luaţi-o dumneavoastră, pentru că alfel o s-o cumpere ţiganii şi vor începe scandalurile!". Dar mai ţin minte şi discuţia cu un ţigan nou mutat pe strada unde am locuit vreo zece ani: "N-o să fim liniştiţi până când n-o să luăm noi toate casele de pe strada asta!". N-aş extrage din aceste exemple altă semnificaţie decât aceea evidentă din simpla parcurgere a frazelor: o foarte slabă dorinţă, de ambele părţi, de a convieţui. Românii - de frica şi enervarea faţă de furtişaguri, bătăi, stil de viaţă zgomotos; ţiganii - de teama posibilelor represalii din partea unei populaţii care nu şi-a făcut niciodată scrupule din a-şi ascunde dispreţul (dacă nu ura) faţă de comunităţi aparţinând unei alte civilizaţii şi, într-un fel, altui timp.
Problema, după cum se vede, e încurcată rău. Şi se complică zi după zi. Căderea demografică a etnicilor români e însoţită de-o susţinută creştere a natalităţii în rândul grupului devenit problemă de rezonanţă internaţională. în perspectivă temporală mediu-îndepărtată, întrebarea se va pune în următorii termeni: cine pe cine integrează? Ce valori vor ieşi biruitoare din această veritabilă "ciocnire a civilizaţiilor", ca să citez titlul cărţii lui Samuel Huntington? Ne vom supune cu toţii unui etos al violenţei, aşa cum pare să se întâmple în clipa de faţă? Lucrurile sunt cât se poate de serioase: de la violenţa verbală, evidentă şi în "luările de poziţie" ale românilor invitaţi să-şi înfiereze conaţionalii la televiziunea italiană, la cea fizică.
Dacă nu ţi-ai pierdut cu totul luciditatea, n-ai cum să nu observi procesul de disoluţie morală care pândeşte astăzi România. El porneşte, desigur, de sus, de la o clasă politică incompetentă, coruptă şi lipsită de bun-simţ. Percepându-şi ilegitimitatea - oricât s-ar revolta partizanii "votului pe listă", aceasta e forma cea mai sigură de a diminua încrederea cetăţeanului în personajele care-l reprezintă politic -, guvernanţii n-au curajul să treacă în mod radical la pansarea rănilor societăţii româneşti. Ei amână de la mandat la mandat, în numele unei aşa-zise democraţii, măsurile ferme care ar trebui luate. În schimb, n-au nici un scrupul în a modifica în beneficiu propriu Codul Penal şi Codul de Procedură Penală, pentru a-şi pune la adăpost hoţiile şi abuzurile.
Aşa am ajuns la situaţia sinistru-hilară ca omul-emblemă al României anului 2007 să fie numitul Maimuţ, care ne-a dat un strălucit exemplu al felului cum poţi fenta legi, bun-simţ şi victime. Un avocat bun face cât zece mii de acţiuni de integrare socială a defavorizaţilor care ne-au adus o faimă atât de tristă în Europa. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne consolăm cu ideea că suferim doar de pe urma infracţiunilor comise de ţigani. La Sofia, la meciul pierdut cu bulgarii, scandalagiii n-au fost ţigani, ci ditamai membrii galeriei clubului finanţat de Poliţia română, Dinamo. Ca să vedem cât de imparţiali sunt, au atacat mai întâi echipele unor televiziuni din România, pentru ca ulterior să se dezlănţuie asupra bulgarilor. Deh, adânca noastră vocaţie europeană!
De unde a apărut şi cum proliferează această categorie de români primitivi, violenţi, însetaţi de sânge? E ceva genetic? E un blestem? Privind lucrurile la rece, observăm că vorbim despre produsele cartierelor de blocuri mizere construite pe vremea comunismului, despre victimele colaterale ale masificării umane numită de comunişti "urbanizare". Societatea românească a produs astfel de mutanţi pentru că ideologia comunistă a vizat distrugerea unui tip de viaţă în care onoarea, normalitatea şi previzibilul erau valori adânc înrădăcinate. În locul lor, ne-am trezit cu generaţia copiilor cu cheia de la apartament legată de gât. La rândul lor, n-au ştiut să transmită propriilor copii altceva decât frustrare, ură şi un orb resentiment. Milioane de români urăsc totul pentru că n-au fost învăţaţi să creadă în nimic. Minciunile comuniste, mereu amânata promisiune a "viitorului de aur" au dus la apariţia individului perfect duplicitar, dezabuzat şi incapabil să tranşeze o situaţie altfel decât prin violenţă. De acest om s-a folosit fără milă Ion Iliescu şi se mai folosesc şi azi urmaşii săi.
Pe cât de spălaţi pe creier, pe atât de iritabili, aceşti indivizi tind să furnizeze modelul comportamental chiar la nivelul aşa-zisei "societăţi înalte". Televiziunile au intrat pe mâna unor cinici manipulatori, care livrează, la secundă, situaţii care propun un singur mod de rezolvare a diferendelor: prin violenţă. Prestigiul familiei e la pământ, iar ideea de şcoală a ajuns o sarcastică bătaie de joc. Modelele de azi sunt furnizate de comportamentul aberant al lui Gigi Becali şi de bruta capabilă să dea simultan cu şişul, să scuipe şi să te injurieze ca la uşa cortului.
Cum se poate ieşi din această situaţie îngrozitoare? Petrecându-mi mult timp printre studenţi, observ că soluţiile gândite de ei sunt tot de tip... disoluţie: fie escaladarea violenţei, fie favorizarea unei politici bazate pe xenofobie. Iresponsabilitatea şi egoismul au înlăturat tot ceea ce, în decembrie 1989, părea promisiunea unui nou început. În locul salvării, ne-am pomenit că deschidem o uşă la capătul căreia se află un nou sfârşit.