trebuie observat, contactul cu arta
pianistului Valentin Gheorghiu este
unul întremător; în ce priveşte valoarea
stenică a libertăţii privind comunicarea inteligentă,
sensibilă, echilibrată, de o nobilă adresare. Astfel
s-a manifestat dintotdeauna, de la vârsta adolescenţei
când şi-a făcut debutul la Atheneul Român, în
compania Orchestrei Filarmonicii conduse de
maestrul George Georgescu, şi până în prezent,
la vârsta unei senectuţi înseninate, când pare
că nimic nu-l mai poate tulbura. Dar aceeaşi senină
pătrundere a valorilor textului muzical o întâlneşti
acum ca şi în urmă cu o jumătate de secol; aceeaşi
comunicare al cărei firesc ajunge să emoţioneze
prin însăşi natura nesofisticată, deschis comunicativă
a personalităţii sale.
La ceas de mare aniversare, întâmpinat şi
aclamat de un public care a covârşit literalmente
Studioul de Concerte din str. Berthelot, în compania
soţiei sale, pianista Roxana Gheorghiu, a Orchestrei
Naţionale Radio conduse de dirijorul american
Philip Mann, Valentin Gheorghiu ne-a oferit
dublul Concert în mi bemol major de Mozart, una
dintre partiturile favorite ale domniei sale.
Caracterul solar dar viguros al muzicii, claritatea
construcţiei, elocvenţa dialogului celor două
instrumente soliste se constituie în aspecte pe
care le recunoşti din primul moment în cântul
lui Valentin Gheorghiu. Există în plus o nobleţe
a adresării pe care ştie a o împărţi cu partenerul
cu care cântă, cu colegii din orchestră, cu publicul.
Valentin Gheorghiu este o personalitate complexă
în calitate de artist performer, de pianist, de
organist, de muzician în domeniul muzicii de
cameră, dar şi de compozitor. Este adevărat,
orientarea prioritară a domniei sale s-a arătat în
domeniul performanţei pianistice pe care a stăpânit-o
în mod absolut. Face parte din marea generaţie
a pianiştilor muzicieni care au animat viaţa muzicală
a deceniilor de mijloc ale secolului trecut, a celei
de a doua jumătăţi a secolului. Poate fi considerat
drept ultimul mare pianist romantic al secolului
XX; romantic în ce priveşte natura expresiei, în
ce priveşte sensibilitatea; perfect echilibrat în ce
priveşte construcţia, în ce priveşte stabilitatea
edificiului muzical.
A fost un mare interpret al muzicii lui
Robert Schumann; i-a intuit acel balans al relaţiei
dintre cele două personaje emblematice ale
personalităţii schumanniene, dintre visătorul
Eusebiu şi năvalnicul Florestan, portretizaţi în
Suita Carnavalul; dintre fermitatea afirmativă,
deloc agresivă, şi limpezimea cu care formulează,
cu care susţine conductul melodic. Pentru o bună
perioadă de timp, momentul Visare din Scenele
de copii era oferit cu generozitate la cererea
insistentă a publicului, mai ales în urma aplauzelor
ce rasplăteau realizarea Concertului în la minor.
Celălalt la minor, datorat lui Edward Grieg s-a
bucurat de aceeaşi atenţie.
În anii 1960, recitalurile de pian ale domniei
sale erau adevărate evenimente de stagiune,
evenimente de o proeminenţă greu de egalat,
într-o vreme în care la Bucureşti puteau fi
auziţi în mod curent Sviatoslav Richter, Magda
Tagliaferro, Monique de la Brucholerie, Emil
Gilels. Transparenţele de ton, lirismul nobil cu
care erau susţinute cantilenele celor două concerte
de Frederic Chopin, ornamentaţia literalmente
cântată nu pot fi uitate; la fel ca şi integrala
celor cinci concerte beethoveniene sau Fantezia
pentru pian, cor şi orchestră, a căror realizare
uimea prin naturaleţea comunicării, a construcţiei
ansamblului, şi mai puţin prin dramatismul
implicării. Există în cazul lui Valentin Gheorghiu
o anume grandoare interioară care împlineşte
marile edificii; spre exemplu ale celor două lucrări
concertante datorate lui Johannes Brahms, niciodată
clătinate de tumultul trăirilor interioare. Iar
exuberanţa sol minor-ului lui Felix Mendelssohn
Bartholdy se dovedea a fi, de fiecare dată, o explozie
solară „abil controlată“, de o luminozitate ce se
dovedea a fi un reflex de imperioasă forţă interioară.
Nu forţa telurică a muzicii îl determină pe
artist să se apropie de celebra Rapsodie de
Rachmaninov pe o temă de Paganini; ci dominarea
acestei forţe în numele unei clarviziuni dominatoare
ce tinde a echilibra extremele.
Artist de largă deschidere, Valentin Gheorghiu
a colaborat îndeaproape cu unii dintre compozitorii
care l-au consultat în stabilirea unor formule
tehnice, a unor situaţii artistice definitorii; aşa
cum s-a întâmplat acest lucru în cazul lui Paul
Constantinescu, compozitor în compania căruia,
cu jumătate de secol în urmă, a stabilit parametrii
mişcării privind realizarea finalului Concertului
pentru pian şi orchestră, fiind primul pianist
performer al acestei capodopere a literaturii
genului, la noi. Fiind o natură eminamente
romantică, dată find zona de acţiune a personalităţii
sale, s-a simţit în largul său în repertoriul muzicii
clasice, a creaţiilor secolului al XIX-lea, mai puţin
în zona muzicii baroce. Dar în compania unor
mari muzicieni – cum a fost marele muzician,
marele artist, soprana Emilia Petrescu – s-a aşezat
la pupitrul organistic al Bisericii Negre din Braşov;
realizând o impresionantă imprimare discografică
considerată a fi un etalon al genului.
A acoperit un domeniu vast în zona cântului
cameral. Integrala sonatelor beethoveniene pentru
pian şi vioară a fost prezentată în mai multe rânduri
în compania fratelui său, violonistul şi profesorul
Ştefan Gheorghiu. Tot în compania domniei sale
şi alături de violoncelistul Radu Aldulescu a susţinut
întreaga literatură clasică şi romantică a genului
de trio cu pian; în parte în compania violonceliştilor
Vladimir Orlov şi, mai apoi, Cătălin Ilea.
Evident, marea revelaţie în domeniul
genului cameral a fost descoperirea treptată
şi etalarea în viaţa de concert a repertoriului
enescian. În anul 1958, cadrul primei ediţii
a Concursului Internaţional George Enescu,
în compania fratelui domniei sale, Valentin
Gheorghiu a obţinut distincţia supremă
pentru interpretarea Sonatei a III-a pentru
vioara şi pian, „în caracter popular românesc“.
Cu acelaşi prilej, în cadrul primei ediţii a Festivalului
enescian, sub conducerea marelui dirijor Constantin
Silvestri, a susţinut partea pianului în Simfonia
de cameră, una dintre partiturile geniale ale
deceniilor de mijloc ale secolului trecut. Au urmat
Trio-ul enescian cu pian, Cântecele pe versuri de
Clément Marot în compania baritonului Dan
Iordăchescu. A fost un strălucit interpret al
propriului Concert pentru pian şi orchestră, lucrare
reluată ulterior de pianişti din generaţiile mai
tinere. Şi-a păstrat prospeţimea adresării muzicale
în compania celor tineri, a tinerilor violonişti
proveniţi de la clasa de măiestrie a fratelui său.
De la Silvia Marcovici şi Mariana Sârbu, de la
Gabriel Croitoru la Alexandru Tomescu, generaţii
distincte de muzicieni ai viorii au evoluat în recital,
pe scena Atheneului Român, în compania lui
Valentin Gheorghiu. Căci de la abilităţile instrumentale
violonistice la nivelul înalt al ţinutei scenei de
concert, drumul e lung, şi poate fi învaţat în
compania maeştrilor. Au avut această rară şansă.
Şi au fructificat-o!
Cu luni în urmă mi-a făcut onoarea de a-mi
fi prezentat una dintre ultimele sale creaţii, un
poem pentru cor şi pian, lucrare poetic-meditativă
de inspirat rafinament armonic, cu încrustări
ritmico-melodice de aleasă semnificaţie, scrisă
pe versurile lui Mihai Eminescu. Mai am un singur
dor devine în acest caz poemul în care spiritul
senectuţii înseninate întâlneşte visarea muzicalpoetică.
Şi-a făcut studiile în ţară sub îndrumarea
distinsei profesoare Constanţa Erbiceanu, a
maeştrilor Mihail Jora şi Mihail Andricu, şi le-a
continuat la Paris, la Conservatorul Naţional
Superior din capitala Franţei. A concertat în
compania celor mai importanţi dirijori ai secolului
trecut, pe toate marile meridiane ale muzicii; a
fost invitat în importante jurii ale marilor competiţii
internaţionale.
În adevăr, întâlnirea cu Valentin Gheorghiu,
cu muzica sa, aduce o bucurie întremătoare.
