Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
"Va urma" de Ştefan Cazimir


În biografia lui Iulius Agricola, Tacit scrie: "preţ de cincisprezece ani, mare răstimp al vieţii muritorilor, mulţi au pierit din pricini întîmplătoare, dar cei mai hotărîţi - din cauza cruzimii principelui, încît puţini dintre noi, ca să spun aşa, am supravieţuit altora şi chiar nouă înşine. în mijlocul tăcerii noastre, ni s-au răpit din miezul vieţii atîţia ani, în care cei tineri am ajuns la bătrîneţe, iar cei bătrîni - aproape la sfîrşitul existenţei."1) Cei cincisprezece ani despre care vorbeşte Tacit (tirania lui Domiţian) reprezintă un interval de trei ori mai scurt faţă de cei 45 de ani ai dominaţiei comuniste în România. într-un răstimp în care populaţia ţării s-a schimbat în proporţie covîrşitoare, dezastrele evocate de istoricul latin devin mult mai profunde şi mai grave, prea puţini izbutind a supravieţui altora sau măcar să-şi supravieţuiască lor înşişi. Cea de-a doua biruinţă este mai greu de cucerit decît prima. Păstrarea fidelităţii faţă de sine se identifică uneori cu eroismul. Preţul ei - cu sacrificiul. Restul se petrece, după vorbele lui Tacit, "în mijlocul tăcerii noastre".

"Amintirea lui noiembrie '56 - scrie Ştefan Cazimir - e, pentru mine, ceţoasă şi rece. E, totodată, şi neplăcută, exact în măsura în care-mi permite să retrăiesc ignoranţa şi conformismul vîrstei de atunci, ferecată fără drept de apel în cercul tezelor oficiale. Nu cred că cei din jurul meu izbuteau - sau îndrăzneau - să gîndească altfel, în orice caz nimeni nu se încumeta s-o spună. Mă aflam, dimpotrivă, într-o perfectă concordanţă de vederi cu ceilalţi, egali în lipsa noastră de informare şi de imaginaţie. Prietenul meu Lucian Raicu mi-a reprodus o vorbă a lui Sadoveanu, care circula în lumea literară. ŤSînt huni!ť, spusese marele prozator, luînd cunoştinţă de vărsările de sînge de la Budapesta. Şi dacă Sadoveanu spusese asta... }in minte cozile de la ziare, de o lungime cu totul neobişnuită. Le priveam drept cozi ale îngrijorării, ca mult mai tîrziu să-mi dau seama că puteau să fi fost şi cozi ale speranţei."2)

Ştefan Cazimir a străbătut şi el, ca în viziunea lui Mitrea Cocor, "drumul spinos al înţelegerii", numai că în sens opus... Este un drum curent al generaţiei sale în anii regimului comunist: de la adeziune la nedumerire, de la nedumerire la decepţie, de la decepţie la aversiune. E interesant de observat că, spre deosebire de adepţii lui Kant, Hegel, Schopenhauer sau ai altora, care se numesc kantieni, hegelieni, schopenhauerieni etc., zelatorilor lui Marx li se spune marxişti - cu un sufix specializat pentru opţiunile politice: socialişti, comunişti, fascişti, leninişti, troţkişti, hitlerişti... A adera la marxism însemna, cu evidenţă, a te subordona unei politici, nu a subscrie unei gîndiri. O dată pasul făcut, gîndirea era dată în lături, în locul ei instalîndu-se dogma. Caracterul reductiv al marxismului încurajează lenea intelectuală; este sursa principală a succesului său. Totul se explică într-un singur mod, toate merg într-o singură direcţie. Nu te mai bîntuie nici o migrenă, lucrurile sînt lămurite o dată pentru totdeauna. Munţi de volume şi tone de broşuri răspîndesc cu hărnicie crezul. Presa îl exaltă în editorialul zilnic. Agitaţia verbală îl injectează în auz. Icoanele celor patru dascăli îţi mîngîie vederea la tot pasul. Lenin a dus mai departe catehismul lui Marx şi Engels, iar Stalin l-a ridicat pe culmi noi şi ameţitoare. Dar, la puţin timp după moartea celui din urmă, panteonul comunist intră în revizie. Somnul generalisimului în mausoleul din Piaţa Roşie nu va dura decît opt ani. înhumarea nocturnă a trupului îmbălsămat iscă premoniţii sumbre: roata istoriei fusese smulsă din inerţie şi reîncepea să se mişte încet, dar perceptibil. Prohodul utopiei comuniste se va sluji peste trei decenii. La scara timpilor lungi, e o nimica toată; ca învăţătură de minte, un cîştig epocal.

Unii exegeţi au încercat să-i disculpe pe fondatorii doctrinei, care ar fi fost, pasămite, denaturată de urmaşi. E o tentativă sortită eşecului. Nimic nu poate fi denaturat dacă nu conţine morbul denaturării. în chiar clipa aşternerii pe hîrtie a sintagmei "dictatura proletariatului", mitralierele, neinventate încă, s-au auzit deja răpăind. Marx şi Engels n-au crezut că societatea fără clase se va instaura printr-o bătaie cu flori. S-a schiţat, în anii declinului, o cosmetizare a doctrinei, prin căutarea în cuprinsul ei a unor oaze de adevăr şi subtilitate: alienarea, reificarea, "tînărul Marx" etc. Operaţie, în principiu, legitimă la recitirea oricărei filozofii a trecutului, dar inadecvată cazului în speţă, întrucît mirosea a "comandă socială" şi se adresa unui public edificat. Termenul de garanţie expirase de mult, iar produsul nu mai ispitea pe nimeni. Prin eşecul spectaculos al proiectului de a schimba lumea, marxismul semnase, fără drept de apel, propria sa condamnare la moarte.

Englezii au definit cîndva utopia drept "paradisul proştilor". Utopia comunistă, experimentată de-a lungul unei jumătăţi de secol, iar la ruşi peste şapte decenii, a avut efecte benefice: creşterea indicelui de inteligenţă la sute de milioane de oameni. Fractura genetică a sistemului se cască între două paronime: a profera şi a profesa. A profera înseamnă, etimologic, a rosti, a exprima, a spune. A profesa înseamnă a practica, a exercita. între ceea ce spuneau comuniştii şi ceea ce puneau în operă a existat din capul locului o vizibilă distanţă, pe care timpul a lărgit-o continuu, ducînd-o la proporţii incredibile şi groteşti. între pretenţie şi realitate, arată Jules de Gaultier în studiul său asupra bovarismului, unii se poticnesc în chip ridicol, alţii cad şi se zdrobesc. Soarta comunismului îmbină ambele consecinţe, mai instructiv şi mai fastuos decît orice altă experienţă umană.

Raţiunea monştrilor naşte somn. Amoralismul societăţilor totalitare decurge din anularea libertăţii individului, înlocuită printr-un sistem implacabil de constrîngeri. Supravieţuirea insului este condiţionată strict: ori se supune, ori moare. Şi pentru că cei mai mulţi preferă să trăiască, a trăi devine sinonim cu obedienţa, iar în cazuri mai drastice - cu laşitatea sau cu vînzarea. "Omul nou" clamat de profeţii socialismului ştiinţific este, prin definiţie, un om amoral. Abaterile de la model, în funcţie de gravitatea lor, devin "rămăşiţe" burgheze sau mic-burgheze. Ceea ce occidentalii numesc astăzi "corectitudine politică" se chema în Est, sub comunişti, "principialitate". Dotat cu virtuţi de passe-partout, termenul putea sluji drept calificare, elogiu, admonestare sau verdict, fiind apt deopotrivă să te înalţe în empireu sau, adăugîndu-şi prefixul "ne", să te scufunde în bolgiile infernului. Era suficient să survină o vagă schimbare a liniei oficiale sau doar bănuiala unei astfel de schimbări pentru ca o atitudine "principială" să devină brusc neprincipială, iar un om ce întruchipase pînă ieri rigorile spiritului principial pur să ilustreze azi dispariţia acestuia. Un asemenea accident te discredita pentru multă vreme, stigmatul suprem ce-ţi era hărăzit fiind acela de "element": element mic-burghez, element retrograd, element duşmănos etc., etc. Aidoma tensiunii sau temperaturii, a căror simplă invocare anunţă o stare maladivă, rostirea cuvîntului "element", chiar în absenţa oricărui adjectiv, deschidea frisonant poarta neagră a incriminării: "- Tovarăşi, acest coleg al nostru... adică, pardon, coleg nu-i mai putem spune, acest..." "- Element!", a strigat Cazimir din bancă, stîrnind rîsul întregului amfiteatru. Dar asta s-a petrecut destul de tîrziu, cînd limbajul partinic se fisurase binişor sub povara propriei sărăcii şi stupidităţi. înainte de a se prăbuşi instituţional, comunismul a suferit un colaps lingvistic. Mijloacele lui de coerciţie verbală eşuaseră în ridicol.

într-un regim dictatorial oamenii nu se bucură de drepturi, ci doar de îngăduieli. Li se aprobă cutare lucru astăzi, li se interzice mîine, în temeiul unor raţiuni impenetrabile şi absurde, explicate uneori - supremă concesie - prin exigenţe ale conjuncturii ("Acum nu e momentul!"). Ceea ce unii numesc impropriu "perioade de liberalizare" au fost, de fapt, slăbiri ale şurubului, cum chiar li se spunea pe atunci, cu sentimentul clar al inconsistenţei şi provizoratului. Asemenea relaxări fragile şi pasagere nu-ţi confereau statutul de om liber, ci doar pe acela de sclav în vacanţă. Timp îndelungat, ideologia oficială şi creaţia neînfeudată dogmelor au curs în albii paralele, despărţite de un firav pămînt al nimănui. Dar vecinătatea canalului dirijat, cu ape negre şi rău mirositoare, ţinea mereu rîul din preajmă sub teroarea anihilării. în vara lui 1986, volumul Alfabetul de tranziţie se afla în lucru la "Cartea Românească". Trecuse deja de prima corectură cînd un ordin al "şefei statului" (după memorabila expresie a tehnoredactoarei) a dictat eliminarea, din toate cărţile în curs de apariţie, a imaginilor de biserici. Patru asemenea imagini figurau în capitolul 24 al Alfabetului de tranziţie. S-a impus aşadar o nouă culegere a capitolelor 24-27. "- Ce se mai aude cu cartea ta?", îl iscodeau pe Cazimir amicii. "- Străbate un moment de reculegere", răspundea cel întrebat.

O dictatură poate să-ţi permită orice, dar niciodată să uiţi că-ţi permite. Mici insule de normalitate supravieţuiau într-un ocean al aberaţiei, care le eroda continuu ţărmurile şi ameninţa mereu să le scufunde. Sentimentul de solidaritate al insularilor era precar şi difuz, iar căile de a-l rosti aproape inexistente. Fiecare rămânea prizonierul spaimelor proprii şi victima potenţială a reprimării. Partea cea mai tristă a lucrurilor era trecerea lor într-un regim al obişnuinţei, acceptarea, resemnarea, lipsa speranţelor de schimbare.

După suferiri multe inima se-mpietreşte;

Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu;

Răul se face fire, simţirea amorţeşte,

Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

(Gr. Alexandrescu, Anul 1840)

Ultima frază a Alfabetului de tranziţie, ieşit de sub tipar în decembrie 1986, sună astfel: "Un nou alfabet de tranziţie, cu deschidere planetară, ia naştere sub ochii noştri". După care, în loc de sfîrşit, vine inscripţia "Va urma", pe care cititorii au luat-o drept promisiunea unui nou volum. "în realitate - va explica mai tîrziu autorul -, inscripţia voia să spună că viaţa îşi urmează cursul şi că ea va aduce noi dovezi în sprijinul concluziei menţionate. Nu era deci o promisiune, ci o previziune. Dacă vreţi, un mesaj Ťocultť", lansat într-un moment al încremenirii absolute, al lipsei totale de orizont. O schimbare majoră era desigur previzibilă, dar nimeni în stare să-i conceapă timpul şi modul. Asistam neputincioşi la un ŤApus de soareť grotesc, confruntînd mental ipotezele actului ultim: fatalitate biologică, demisie, complot? într-o asemenea atmosferă, de aşteptare confuză şi de tăcere apăsătoare, adîncirea în studiul trecutului devenea un izvor al reconfortării morale. Mai ales studiul unor mecanisme ale schimbării, atunci cînd totul în jurul nostru părea sortit unui îngheţ fără termen."3)

La 21 decembrie 1989, după risipirea mitingului fatal, Ştefan Cazimir va coborî în stradă, dornic să vadă ce "va urma". Un nou alfabet de tranziţie lua naştere sub ochii săi.


_______________
1) Publius Cornelius Tacitus, Biografia lui Agricola. începuturi ale istoriei Marii Britanii. Studiu introductiv, traducere şi note de Eugen Cizek, Bucureşti, Paideia, 2003, p. 19.
2) Ştefan Cazimir, Honeste scribere, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p. 302.
3) Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie. Jurnal de tranziţie, Bucureşti, Oscar Print, 1986, p. 141.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara