Urs Widmer fusese invitat ca şi mine la Festivalul "Poetry on the road". Scriitorul elveţian, născut la Basel în 1938, căruia nici un teritoriu al scrisului nu i-a rămas neexplorat, a citit sîmbătă 20 iunie în Domul St. Petri, bucurîndu-se de un moderator pe măsură, Michael Augustin, el însuşi un excelent poet şi important factor cultural, în calitate de redactor la Radio Bremen. Lectura a avut loc în cripta estică a Domului (construit în 1042) şi unul dintre spaţiile spirituale de reculegere ale Bremenului. Michael Augustin l-a prezentat pe Urs Widmer drept cel mai mare scriitor în viaţă al Elveţiei. în faţa noastră era un bărbat uşor stînjenit, un bărbat pe care nu-l remarci pe stradă, dar a cărui operă bulversează de la primele rînduri... Am tradus pentru cititorii României literare un fragment dintr-o nuvelă a acestui excepţional scriitor de limbă germană. (N.I.)
De la fereastra casei mele, unde stau la o masă de lemn, privesc din spatele cablurilor telefonice, încărcate de rîndunele cu cozi tremurătoare, acoperişurile caselor din Sesenheim. Cînd trag aer în piept îmi şuieră plămînii. Nori de furtună atîrnă peste Cîmpia Renaniei şi dincolo de Sesenheim, care se cheamă azi Sessenheim, uruie ceva. Ştiu că acolo au stat Goethe şi Friederike şi s-au sărutat şi a fost ultimul sărut din viaţa Friederikăi. Tuna de zor peste Pădurea Neagră. Cînd Friederike a murit, cam 20 km la sud de Sesenheim, Alsacia mai era încă un ţinut liniştit cu cocoşi care cîntau, cu berze, cu ateliere meşteşugăreşti, cu flori, numai Goethe devenise un animal mare cu picioare umflate şi grele, o gură lăţită, mîini grăsulii şi un nas unsuros. Trei vechi prietene mergeau în urma sicriului. Plîngeau fără lacrimi şi aruncau, cu mîinile lor uscate, bulgări de pămînt în groapă. O iubiseră pe Friederike. Nu pomeniseră nimic de Goethe. în vremea asta, Wolfgang se plimba printr-un parc franţuzesc şi tocmai îi spunea lui Eckermann că fiecare ascunde o prăpastie neagră înăuntrul său, şi eu. Uneori, cînd mă uit în sus, în nesfîrşitul cer al nopţii, aud în mine loviturile sălbatice, asurzitoare, ale unei vine de mult apuse, să-şi noteze asta Eckermann.
Un stomatolog din cercul meu de cunoscuţi, de pildă, are în pivniţă o bucată din cadavrul lui Napoleon, un picior pe-o buturugă - relicva unui pom care făcea mere. îl pisează mărunt într-o piuliţă pînă se transformă într-o pulbere fină, pe care o analizează cu atenţie şi constată că Napoleon conţine o supradoză de arsenic. Eu, eu sar speriat uneori noaptea din somn şi mă gîndesc că fratele meu e mort şi zace în pivniţa mea. Dar n-am nici un frate, sau tocmai asta e dovada? Nu aprind niciodată lumina în pivniţă, vreau să spun că nu mă duc niciodată în pivniţă. Stau la masa mea lată de lemn, în faţa ferestrei şi mă uit pînă dincolo de Rin. }ărani şi ţărănci stau pe ogoare şi se uită la cer. Tună. Lovesc în tastele maşinii mele de scris şi cînd privesc în zare, peste aşezările Sesenheimului, scriu orb. îmi amintesc că Gottfried Keller s-a temut toată viaţa să nu fie îngropat de viu. E îngrozitor cînd eşti zidit într-un aer limpede ca într-un sicriu de sticlă.
Oricum se ştie că drumurile vieţii tuturor oamenilor sînt influenţate de numele lor. Asta e ultima putere magică pe care o mai exercită vrăjitorii căzuţi din drepturile lor. Dar cei mai mulţi oameni fac eforturi supraomeneşti ca să-şi ocolească destinele. Domnul Keller a devenit scriitor tot pe spezele norocului său. Domnul Bauer, domnul Falk, domnul Lenz, domnul Sommer, domnul Wiener, domnul Bayer, domnul Hesse, domnul Essig, domnul Kluge, domnul Kaiser, domnul Graf, domnul Bürger, domnul Mann, domnul Klopstock. De ce să ne răzvrătim împotriva numelor noastre? Cine i-a şoptit o dată, îmbătat de amor, Susanei în ureche, Irma, ştie la ce mă refer.
Primul scriitor pe care l-am cunoscut a fost un orb de război. El doar a auzit războiul. Avea o nevastă tînără care îşi punea în fiecare zi un colier nou la gît numai pentru plăcerea lui şi-i scria cu litere graţioase poeziile în volumul pentru orbi al romanului unui prieten apropiat scriitorului, în care era vorba despre suferinţele germanilor în Rusia. Cînd am intrat pe uşă, scriitorul mi-a ieşit în cale, cu braţele larg deschise. Mi-a scuturat mîinile şi m-a condus în camera lui de lucru, destupînd, în timp ce-mi vorbea despre romanul prietenului său, adică zicea că nu-l citise, o sticlă de vin roşu. Şedeam pe marginea din faţă a unui scaun şi am spus că nici eu. Şi am văzut că era surd, nu orb. O grenadă explodase în prima lună de război, chiar în faţa urechilor lui. Acum îşi scria poeziile cu condeie de tibişir pe coli mari de hîrtie şi seara nevastă-sa i le citea. Era dependent de buzele ei. Ştia exact în ce loc se află. Dacă rostea vreodată un text, care nu era de el, nu înţelegea nimic. O fixa complet dezorientat şi dădea din cap. în cele din urmă ea luă o bucată de hîrtie şi un condei, scrise ceva pe ea şi i-o dădu. Alergă la uşă şi o trînti în urma ei. Poetul tresări. Citi ceea ce scria. Ochii i se umplură de lacrimi. Mă privi. încet, încet, îi albi părul sau mie îmi albi.
Într-o dimineaţă, cînd m-am trezit, părul meu era cu adevărat alb. îmi petrecusem noaptea cu un poet vînjos. Făceam o călătorie împreună. Mă uitam la nările lui fremătătoare. Ascultam sforăitul pe care îl ascultasem deja toată noaptea. îl omor, îmi ziceam. L-am apucat de picioare pe poet şi l-am tîrît pe lungi coridoare. Capul i se lovea de fiecare treaptă cînd coboram. în pivniţă l-am aşezat pe o buturugă de măr. L-am privit cu atenţie. Arăta respingător, cu totul altfel decît poeziile lui. A deschis un ochi. Am urcat în goană scările frecîndu-mă de cameriste derutate şi de hotel-boys în tunici verzi şi cu păr alb. Asta a fost în Kufstein, unde toţi ţăranii cîntau la ţiteră şi fiecare ţărancă avea broderii multicolore pe ţîţele ei mari şi albe ca laptele. Animalele favorite ale lui Gottfrried Keller erau pisicile. El a fost ucigaşul fratelui său, pe care l-a tîrît în pivniţă. Existenţa vreunui frate în viaţă nu poate fi dovedită în viaţa lui Gottfried Keller. Deşi Gottfried Keller nu credea în reîncarnare, în chestia asta regula este că, dacă te-ai purtat cum trebuie, în viaţa viitoare ai să devii un mamifer multilateral dezvoltat; dacă ai fost un şarlatan, te faci vierme. La bătrîneţe, Gottfried Keller s-a făcut alb ca ipsosul. Şedea seară de seară într-o cramă din Zürich, bea şi bombănea singur. Nu înţelegeai ce spune, dar se putea deduce că erau vorbe nelalocul lor despre magistrat. O dată a visat că se făcuse peste noapte negru sau, cum se spune acum, "de culoare". în tinereţea lui, Gottfried Keller avusese probleme cu respiraţia, pe urmă n-a mai avut şi la bătrîneţe iar.
Ocup a şasea parte din casa, de unde privesc Cîmpia Renană, acoperită acum de un zid negru de ploaie. Maşina de treierat a dispărut şi ţăranii aleargă peste miriştea plină de cioturi lemnoase. Ţărăncile îşi ridică fustele pînă peste cap. în pătulul casei noastre sînt bărzăuni, devin nervoşi cînd e furtună. Pătulul nu are decît şesimea mea de casă. în şesimea de jos, unde sînt şezlonguri comode şi sobe încălzite, stau ceilalţi cinci locatari ai casei mele, de pildă un domn uscăţiv, mai în vîrstă, care e achizitor la Asigurări. Hobby-ul lui e să privească bărzăunii. Ore în şir stă înfăşurat în pleduri şi cu ochelari de schi la ochi în şesimea mea de casă. Unul dintre ceilalţi locatari ai casei e un cîine. El ocupă cea mai frumoasă cameră. Pivniţa e a tuturor. Nimeni nu coboară vreodată acolo şi, dacă totuşi se duce careva după vin, atunci o face cu ochii închişi. Miroase a acru. Mereu ne uităm dacă lipseşte vreunul dintre noi sau dacă în ziar scrie de vreun scriitor dispărut.
Pe mine mă interesează mai mult ce nu pot să fac. Admir de pildă revoluţionarii care înfig cuţitul în dictatorii sănătoşi, îmbuibaţi, cinici, asasini. Noi, nevastă-mea şi cu mine, ne-am cumpărat, în schimb, un cal, în primul rînd, fiindcă nevastă-mea crede că el s-ar putea să găzduiască sufletul fratelui lui Gottfried Keller, în al doilea rînd, fiindcă vînzătorul ne-a spus că e un cal special, mănîncă bărzăuni. Acum stă sus, în pătul. Cînd m-am urcat chiar acum, pe vîrfuri acolo, am văzut cu ochii mei confirmarea zicalei că doi bărzăuni omoară un cal. împroşcat tot cu înţepături oribile, am reuşit, în sfîrşit, să trag după mine animalul care horcăia în pivniţă. L-am privit murind. Se încovoiase de durere. Fornăia pe nări. Susanne, nevastă-mea, a încercat să prindă sufletul fratelui lui Gottfried Keller, la ieşirea din cal, într-o pungă de plastic, dar a fost în zadar. Am lăsat hoitul calului pe buturuga de măr şi fiindcă pulsul meu a cedat brusc şi Susanne a fost nevoită să gonească ca un diavol, cu farurile aprinse, la spital, unde medicul mi-a făcut injecţii cu calciu. Aveţi o constituţie de cal, mi-a spus cînd m-am trezit din leşin. Aveţi cel puţin zece înţepături şi mai sînteţi în viaţă. Am dat din cap aprobativ. Susanne, căreia, într-o clipă de pierdere a memoriei îi spun, Irma, mă ia de mînă. Mergem într-o cafenea în care ne facem plinul cu coniac pînă prindem destul curaj ca să intrăm într-o cramă.
Acolo mi-a spus Susanne că sînt idiot. Idiot, idiot, idiot. I-am spus. S-ar putea să ia dreptate că sînt idiot, dar nu cred în ereditate. Tata era cu totul altfel idiot. Se trezea la ora patru dimineaţa, se aşeza în casa lui, la maşina de scris, şi, scria într-o grabă nebună pînă la opt seara. Operele sale s-au dus pe apa Sîmbetei acum zac, probabil, prin vreo pivniţă. Taică-tu era un drăguţ, spuse Susanne. Nici nu era aşa de idiot, cum vrei să-l faci tu care îi dai clasă. Mă rog, orice s-ar zice, am spus, mama era aşa de idioată: se scula la şapte dimineaţa şi curăţa pînă la opt seara tot ce murdăream noi. Eu abia de mai scriu, cum n-am scris niciodată mai mult şi mai repede, ca azi. în rest stau la fereastră şi privesc Cîmpia Renană şi în zare Pădurea Neagră, dacă nu sînt cumva în casa mea din Frankfurt şi telefonez sau mă uit la televizor. Uneori încep să urlu şi lovesc cu pumnii în pereţi. Ani în şir am avut o maşină de scris, al cărei L s-a rupt. Ce-am mai vrut să-ţi spun, i-am zis Susannei, care între timp era beată ca şi mine, uneori mă caută tata pe-acasă. Vine din pivniţă. Mă pomenesc cu el pe nepusă masă. }ine un manuscris sub braţ. Niciunul din noi nu ştie exact dacă e al lui sau al meu. Tata poate să-şi schimbe feţele într-o secundă şi să se facă din tînăr bătrîn. Ce-i drept sînt mort, adaugă, dar azi am zi de ieşit în oraş. Pe urmă mergem la cinema, ca pe vremuri, şi, tot ca pe vremuri, vedem un film cu împuşcături şi mulţi morţi. Filmul nostru preferat a fost o poveste în care Peter Lorre avea două cadavre într-o pivniţă şi opera la ele de zor, nu mai ştiu ce opera şi de ce. Am chemat cîrciumarul şi am mai comandat o sticlă. Mi-am lins înţepăturile de bărzăuni. Susanne avea ochi strălucitori şi se-apucă să strige că singurul bărbat adevărat pentru o femeie adevărată ar fi fost tata. Tot ce se poate, am spus, oricum, pe urmă, tata şi cu mine am mîncat o îngheţată şi după aceea timpul lui de voie s-a sfîrşit şi a trebuit să se întoarcă în cer sau în iad, tîmpitul de mine am uitat, din păcate, să-l întreb.
