Iată cum, după ce s-a lăsat însoţit de doi ani de apariţie diferiţi, un titlu de carte ca Urcarea muntelui îşi ia, încă o dată, misiunea în primire. Cenzurat şi ciopârţit masiv în 1985, republicat fără omisiunile primei ediţii, în 1992, titlul volumului Ilenei Mălăncioiu devine - având intactă dreptatea de partea sa - emblema unei elegante şi cuprinzătoare antologii. Într-o privinţă anume, prin transfer, cam în acelaşi fel au evoluat viziunile critice asupra poeziei pe care a făcut-o, începând cu Pasărea tăiată, Ileana Mălăncioiu. Constatarea reţinută a câtorva puncte de inflexiune nucleară, discutarea câte unui poem conţinând, între versurile sale, germenii unei adevărate fisiuni sau relevarea unei arhitecturi autonome faţă de legităţile genului ar constitui o primă etapă. A forfecării admirative. A cenzurii pe dos. A doua etapă restituie integralul, prin şlefuire şi prin adaos, renunţă la orice ar putea însemna reticenţă şi instituie diagnosticul tranşant aplicat unor unităţi ample. Elogiul cade direct asupra volumelor, cu o largheţe care nu mai prea permite secţionări ale conţinuturilor. În sfârşit, pe poziţia a treia s-ar părea că se află tendinţa acaparatoare, de arhivă, holistică a criticii literare. Se discută, deja, ansambluri. Cea mai tolerantă cu nuanţele şi cea mai strictă când vine vorba de verdict. Cea mai apropiată, adică, de pragul canonizării.
Nefiind cronologică, succesiunea acestor grile de lectură nu e nici previzibilă, nici stabilă. Dosarul de receptare include, în dreptul aceloraşi critici, situări diferite, într-o ordine mai curând dictată de un anume hazard statistic. De aceea nici nu voi transforma schiţa aceasta fugitivă în algoritm necruţător. E prea mult aleatoriu aici încât să putem spera că vom deduce din paginile acelea oneste şi inteligente o înţelegere proaspătă, adecvată momentului, a acestei literaturi.
Dintre antologiile de poezie apărute la Editura Corint, Urcarea muntelui se arată a fi cea mai consistentă cantitativ. Aparent. Iluzoriu chiar. Fiindcă, dacă, sub raportul numărului de pagini, Nichita Stănescu şi Ioan Es. Pop par deficitari, procentual lucrurile sunt cu mult mai echilibrate. Mai ales în privinţa celui de-al doilea. Nu e o remarcă meschină, ci - mă străduiesc - o radiografie justă. În faţa deja clasicului autor al Necuvintelor falsa severitate a selecţiei operează într-un inventar enorm de texte deja depozitate în memoria colectivă. Au rămas pe dinafară multe dintre poemele pe care - de aiurea - cititorul le ştia. Ar fi fost nedrept ca un raţionament similar să fi dictat alcătuirea unor asemenea ediţii esenţializate în cazurile lui Ioan Es. Pop şi al Ilenei Mălăncioiu.
Pentru că, independent de valoare (confirmată) sau de succesul la critică (real), Ileana Mălăncioiu trebuie, mai mult ca niciodată, citită. Şi recitită. Anii în care priza ei la real - şi nu la ideologie sau la parabolă - a tulburat în sens politic au trecut. Evul Mediu al comunismului (aşa cum frumos şi riscant îl numeşte Eugen Negrici în prefaţă) s-a dus şi el. Şi tare mă tem că, dacă vom persista să descifrăm, tranzitiv, revolta anticeauşistă neprefăcută - pentru care se găsesc cu uşurinţă exemple - sau mitologia autohtonă, folclorică, a morţii - care ne e servită generos de alte câteva zeci de situaţii -, vom sărăci irecuperabil poezia Ilenei Mălăncioiu.
Aserţiunile critice sunt, de bună seamă, corecte. Ce mi se pare că începe să se clatine este fundalul ideatic. Un poem superb, de felul celebrului Jertfirea mielului se construieşte emoţional, astăzi, în alt fel decât la data primei apariţii, în 1973. Chiar contextualizată calendaristic, trama îşi leapădă o parte din aura ei ritualică: "Praznic împărătesc, pe uliţă-mpietrită/ Din drumul meu din nou m-am abătut/ În faţa casei noastre, unde mielul/ Pentru jertfă a fost crescut.// Şi nu am cum să mă îndepărtez De sângele ce curge în tot felul,/ Căci fug pe uliţă din poartă-n poartă/ Dar peste tot acum se-njunghie mielul.// Trupul lui cald se-atârnă de grinda de sub scări/ Cu capu-n jos şi pieptul desfăcut,/ De parcă-n clipa jertfei el trebuie s-apară/ Cu fiecare parte din care-a fost făcut.// Numai în curte la Ion Nebunul/ Mielul adus la jertfa-mpărătească/ S-a hotărât că este prea firav/ Şi-a fost lăsat o vreme să mai crească.// Dar se întoarce-acasă Ion şi-n drumul lui/ Se simte îndelung mireasma rară/ A cărnii despicate cu migală/ La grinda-ncovoiată de sub scară.// Se uită în tăcere la mielul lui cel blând/ Cu greabănul ieşit prin lâna scurtă/ Şi-i spintecă plângând doar o bucată/ Din pulpa dinapoi şi de pe burtă.// Şi eu mă uit la restul de trup cum se ridică/ Şi cum se-mpleticeşte şi îl aud pe el,/ Nebunul care-a vrut să-l mai păstreze:/ Prindeţi-l pe miel, înjunghiaţi-l pe miel!" (Jertfirea mielului)
Cu toată tradiţia interpretativă exersată cucernic în marginea acestui poem, nu pot să trec încrâncenat pe lângă un anume umor inteligent pe care Ileana Mălăncioiu îl vădeşte continuu la contactul cu limbajul. Nu-i vorbă, tragedia rămâne completă, dar exprimarea ei se fandează năstruşnic după nişte reguli care nu sunt numaidecât ale durerii, ci ale artei. Oricât de cutremurătoare, secvenţa e atât de sacadată - printr-o mecanică externă - încât aproape că devine, limitativ, fapt sintactic. Iar imaginea, în totului tot, se iluminează undeva în afara moralei comune.
Am ales cazul acesta - radical - tocmai pentru a aproxima cumva întreaga poezie a Ilenei Mălăncioiu. Oare chiar să nu ne spună nimic structura textelor sale, măsurate parcă exact atât cât să nu respecte prozodia? Defazate, îmi vine să spun, cu premeditare, în ultima clipă a versului. Oare să ne lase indiferenţi afinitatea declarată a acestei autoare cu doi histrioni sublimi ca Bacovia şi Emil Botta, ambii disimulând şi personalizând, prin limbaj, şocurile vizuale ale calvarului interior?
Jocul cu postúrile şi cu deplasarările de accent întrec, într-un volum absolut exemplar cum e Sora mea de dincolo (1980) banala umanitate a tragediei. Nimic, în scrisul Ilenei Mălăncioiu, nu e lăsat la voia întâmplării. Cu atât mai puţin antepenultimul vers de aici: "M-aşteptasem să fii numai tu,/ erau câte trei morţi într-o firidă,/ prin umezeala rece moartea se târa/ ca o strălucitoare omidă.// Alături plângea un tânăr bărbat/ cu mult mai abitir/ decât putea el să plângă/ şi te săruta în delir.// Cu greu te lăsai plânsă şi sărutată/ şi ne-a cuprins o mare întristare,/ păreai acolo de totdeauna/ iar noi păream veniţi din întâmplare.// Nici nu ştiam ce-ar trebui să facem,/ noroc că tu ştiai să te porţi,/ tu stăteai zâmbitoare şi calmă,/ în mijlocul celorlalţi morţi." (M-aşteptasem să fii numai tu).
N-aş fi semnalat aşa de insistent importanţa lucrăturii migăloase şi rolul nicidecum secundar al aplicaţiei într-o poezie cum e cea dintre copertele Urcării muntelui, dacă nu aş fi vrut să evit o deprindere critică pe care o simt periculoasă. Aceea de a lega - emoţional - poezia Ilenei Mălăncioiu de glie. Se înţelege, glia biograficului. De a transforma întregul instrumentar într-un capriciu al unor zei destul de dificil de definit. Sau într-un eveniment individual ce merită - el singur - toată recunoştinţa cititorilor.
Lucrurile nu stau deloc aşa. Şi nici n-ar trebui să stea, atâta vreme cât asocierea dintre o temă întâmplător morală şi o existenţă - ştim bine din răspunsurile oferite lui Daniel Cristea-Enache în amplul interviu care este Recursul la memorie - pusă voluntar sub semnul moralităţii dăunează, cum-necum, celei dintâi. Fiindcă induce fără drept de apel prezenţa referentului. Care e obligat să se ivească, printre camuflajele alegoriei sau prin indiscreţia actului recuperator. Or, poezia Ilenei Mălăncioiu nu e despre o lume de aici sau de dincolo, despre un fapt trăit sau visat, despre un dictator comunist sau unul nazist. Dovada? Dintre poemele recente, transparent postrevoluţionare - grupate în ciclul După învierea lui Lazăr - cele mai multe sunt lipsite de o asemenea osatură tematică. Iar asta fără a fi esenţial discrepante faţă de restul antologiei şi fără a trăda vreodată standardul valoric. Mă înşel eu? Până la un nou volum, compact, cu siguranţă nu:
"Istoria se repetă, Isus şi-a dus crucea/ Aşa cum şi-a dus Isaac legătura cu lemne/ Aşezată pe umerii săi de bătrânul Avraam/ Numai că Fiul Tău nu putea să fie înlocuit// Ca al lui, cu berbecul pregătit pentru jertfă./ Cu privire la mult trâmbiţata înviere a morţilor/ Nu se mai suflă o vorbă, dar ei au înţeles/ Din instinct că ea se apropie./ Mişcarea lor aproape imperceptibilă/ Mă face să mă clatin pe picioare,/ Un curent viu împrăştie aerul apăsător,/ Cine eşti tu, frate, şi cum te-ai ridicat/ Şi peste firea lor şi peste a celorlalţi./ Răsuflarea ta rece ne-a îngheţat inimile,/ Iartă-ne nouă frica noastră cea de toate zilele/ Iartă-ne nouă Frica." (Istoria se repetă)
Extraordinara încheiere a lui N. Steinhardt, formulată într-un eseu din 1983, i se potriveşte încă, sub toate conotaţiile, Ilenei Mălăncioiu: "Impactul e aproape pugilistic." Crede cineva că - în buna tradiţie esopică - criticul literar de la Rohia îl avea în gând pe Muhammad Ali?
