Aflată de ani buni în adormire, din vremea când monta acolo Mihaela Atana­siu, Compania de Balet a Teatrului de Operetă "Ion Dacian" a început să dea semne de dezmorţire încă de la începutul acestei sta­giuni şi s-a redeşteptat total, într-o manieră strălucitoare, de curând, ca şi în poveste, ca urmare a unui sărut. Cel care a făcut-o să renască este, aşa cum era de aşteptat, un coregraf, Răzvan Mazilu, iar ceea ce au reuşit să realizeze împreună, el şi compania, este un spectacol de dans contemporan, care, parcă semnificativ, poartă numele scenic de Urban Kiss.
Am urmărit, la sfârşitul anului trecut şi apoi la începutul acestui an, o serie de spectacole ale Teatrului de Operetă "Ion Dacian", Contesa Maritza, Dragostea celor trei portocale, Cabaret şi am participat şi la conferinţele de presă premergătoare, bucurându-mă, în primul rând, de atmosfera efervescentă pe care a impri­mat-o teatrului noul ei director, Răzvan Ioan Dincă, iar mai apoi de armonia unor voci, precum cea a lui Alfredo Pascu, de frumuseţea şi fantezia unor costume, ca cele create de Doina Levintza, sau de calitatea unei regii ca cea semnată de Beatrice Rancea. Dar, de fiecare dată, am urmărit, în primul rând şi cu cel mai mare interes, modul cum se prezenta trupa de balet. Am putut observa că ea are acum o serie de bune dansatoare, iar între dansatori se află şi un balerin cu o plastică şi o tehnică remarcabile, Traian Vlaş. Am mai putut vedea că trupa a început să se muleze şi pe alte stiluri de dans decât cele caracteristice genului, cum ar fi cel de dans contemporan, propriu lui Florin Fieroiu. Dar, în acest caz, apropierea s-a făcut cu unele concesii. Coregraful s-a lăsat atras de maniera obişnuită a unor dansuri de operetă, nerecunoscându-i integral stilul decât într-un singur moment, cu aparenţă de vis, din Contesa Maritza, moment interpretat numai de dansatoare. Iar în ceea ce priveşte dansul de tip musical, din piesa Cabaret, compoziţiile datorate Danei Serafimovici, vizibil marcate de coregrafia filmului Cabaret, lucru explicabil, s-au deosebit însă de aceasta printr-o notă de vulgaritate. Mângâierea continuă a sexului este un gest ieftin, practicat în alte spaţii decât cel al unui teatru.
Împlinirea şi reuşita deplină a unui spectacol integral de dans, creat pe scena Teatrului de Operetă, s-a petrecut sub bagheta lui Răzvan Mazilu. Este drept, el a avut şi câţiva invitaţi, bine aleşi, procedeu oricum folosit adesea, pe mai toate scenele, important fiind însă faptul că el a imprimat teatrului şi companiei sale de dans un stil contemporan, de valoare. Sunt mulţi anii de când urmărim creaţiile de interpret şi de regizor-coregraf ale lui Răzvan Mazilu, aşa că putem spune, fără nici o reţinere, că Urban Kiss. este cel mai important şi mai bun spectacol conceput până acum de el. Este, în primul rând, un spectacol care îi aparţin integral, ca idee, concepţie, regie, costume, coregrafie şi în parte şi ca interpretare. Este apoi, după Un Tangou Mas, un alt spectacol integral de dans pus în scenă la Bucureşti, dar mult mai amplu. Nu cunoaştem baletul Coppelia, montat la Timişoara, care oricum reprezintă reluarea unei teme vechi, tratată probabil într-un spirit nou. Dar, în spectacolul Urban Kiss totul este contemporan. Ni se înfăţişează aici modul cum este privită astăzi viaţa citadină, cu neliniştile, căutările, aspiraţiile ei şi cu umorul specific. În mod cât se poate de potrivit, Răzvan Mazilu şi-a asociat, pentru aspectul vizual al spectacolului, doi plasticieni de ultimă generaţie, pe Daniel Gontz şi pe Dumitru Gorzo. Nu este vorba numai de artişti bine cotaţi astăzi, ci şi de demolatori de clişee, adică exact de ce avea nevoie coregraful pentru a-şi pune mai bine în pagină concepţia. Iar muzica este şi ea una originală, contemporană, aparţinându-i lui Vlaicu Golcea. De altfel, de când iei în mână programul de sală, intuieşti, atât datorită textului dar mai ales datorită imaginilor (foto Marta Hristea), că vei avea de-a face cu un altfel de spectacol. Şi imaginea scenică confirmă total aşteptările. Însă ceea ce dă cu adevărat greutate valorică spectacolului este că realizarea lui coregrafică serveşte întru totul ideile pe care şi le-a propus. Şi ceea ce şi-a propus nu este deloc un lucru simplu de realizat. Dacă secvenţele intitulate Sărutul sau Singurătate în doi sunt relativ mai uşor de abordat, în schimb să creezi o partitură de dans cu titlul Orgasm şi să reuşeşti să nu fi vulgar, fiind în schimb expresiv, este o performanţă. Şi tot astfel, să concepi o altă secvenţă coregrafică denumită Fericire şi să reuşeşti să-i imprimi starea de spirit adecuată este tot o performanţă. Zoe Dumitrescu Buşulenga spunea că cel mai greu de realizat, ca veridicitate, într-un text literar, sunt personajele pozitive. Nici în dans lucrurile nu stau altfel. Ori, în ultima secvenţă amintită, această dificilă cerinţă este încredinţată, spre realizare, întregului grup de dansatori, care-l cuprinde şi pe coregraf, şi ei toţi reuşesc să o exprime. Revenind însă la unele partituri coregrafice, delicat situate pe o muchie de cuţit, cele intitulate Sex sau Orgasm, care puteau uşor să alunece în obscenitate, ceea ce le face să se păstreze în spaţiului artistic este buna lor măsură, buna lor cumpănire, calitate nu uşor de găsit astăzi, atât în artă cât şi în viaţă.
Şi cu ce mijloace coregrafice realizează Răzvan Mazilu întregul spectacol? Stilul său, care în alte creaţii a folosit ca vocabular un amestec de neoclasic şi modern, bine sudat, are de astă dată o perfectă unitate, aşezându-se limpede în aria dansului contemporan, în deplină concordanţă cu atmosfera întregului spectacol. Şi, bineînţeles, cei care pun în valoare tot ce a gândit autorul acestei creaţii sunt interpreţii. În primul rând coregraful, intrat şi el în rândul acestora, şi cumva imprimând fiecărui moment amprenta dorită, şi alături de el, secondându-l în mai toate secvenţele, Monica Petrică, partenera sa de câţiva ani buni, o dansatore cu o plastică şerpuitoare, când nostalgică, când vivace, mult mai bine pusă în valoare în spectacolele de dans contemporan, decât în cele clasice, de la Operă. Apoi cei patru dansatori, Florin Tănase, Istvan Teglaş, Daniel Dobre şi Andrei Ciobanu, care, fiecare într-un fel propriu, au adus în scenă un parfum de dans al străzii, dar cu măsură şi în mod inspirat. Şi, în fine, toate dansatoarele, Monica Ştraţ, Diana Ferencz, Sorina Tiron, Violeta Dumitraşcu, Diana Petrache şi Teodora Ghinea, care şi-au însuşit integral stilul coregrafului, făcând un salt remarcabil către zona dansului contemporan. Monica Ştraţ a avut şi un foarte bun duet, împreună cu invitatul special al spectacolului, sportivul de performanţă Marius Urzică, care, dincolo de câteva scurte secvenţe de performanţă, întru totul încorporate logicii coregrafice, a reuşit să creeze, alături de partenera sa, unul dintre cele mai calde şi fireşti momente ale spectacolului, depăşindu-şi astfel condiţia de sportiv
Urban Kiss se constituie, în acest fel, într-o dublă fericită realizare, care marchează un punct de referinţă în cariera unuia dintre cei mai importanţi artişti ai dansului de astăzi şi, în acelaşi timp, readuce compania de balet a Teatrului de Operetă "Ion Dacian" în zona de interes a iubitorilor acestei arte, după o prea îndelungată eclipsă.