Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Unsprezece negri mititei de Nicolae Manolescu

V-ar plăcea să citiţi un roman de Agatha Christie cu titlul Unsprezece negri mititei? Aşadar, cu un negru mai mult, în cântecelul despre cum urmează să moară negrii cei mititei, cu o crimă şi cu un personaj în plus. N-ar mai fi romanul cunoscut al scriitoarei engleze?
În definitiv, nici nu este acelaşi roman, nici aceeaşi autoare. E un surogat, care se foloseşte de faima bătrânei doamne a romanului poliţist de peste Mâneca spre a sparge încă o dată piaţa de carte din toată lumea. Dar o ediţie adăugită a dezvăluirilor lui Sherlock Holmes? Sau mai bine zis, „întregită” cu câteva apariţii ale ilustrului detectiv la care Conan Doyle nu s-a gândit? Un astfel de fenomen de supravieţuire a personajelor de roman, pe care autorii le omoară la un moment dat sau, pur şi simplu, renunţă la ele, s-a mai întâmplat în secolul XIX. Tocmai se încetăţenise voga romanului publicat săptămânal în foiletonul marilor gazete. Profitase, între alţii, Eugène Sue ca să publice Misterele Parisului vreme de doi ani, la date fixe şi pe aceeaşi pagină a ziarului. Când a pus capăt aventurilor eroilor lui, publicul nesăţios i-a cerut să le reînvie, uneori nu numai literar, şi să scrie o continuare. Sue s-a achitat onorabil de sarcină, dar romanul n-a mai avut succes. Ingrat ca totdeauna, publicul i-a întors spatele.
Sunt totuşi două deosebiri între istoria cu Misterele Parisului şi aceea pe care sunt pe cale să v-o spun. Mai întâi, nu e vorba de acelaşi roman, ci de romane noi, în care apar personajele cunoscute, Sherlock Holmes sau Hercule Poirot. (Mai e unul, James Bond, rebotezat Boyd, purtând însă tot numărul 007, dar fiind el de la început un surogat, îl las bucuros deoparte). Apoi, nu e vorba de aceiaşi autori, care nu mai pot fi, ei, reînviaţi decât, cel mult, la sfârşitul timpurilor, caz pe care legea dreptului de autor nu-l ia în considerare, deşi n-ar fi o idee rea, mai ales prin prisma a ce urmează să vă spun.
Povestea minunilor cu pricina este o înţelegere urâtă, urâtă între moştenitorii drepturilor de autor ai lui Conan Doyle sau ai Agathei Christie şi editori contemporani, în căutarea unui succes de librărie pe care n-au reuşit să-l obţină pe cale normală. Un nepot septuagenar al Agathei şi cei trei fii ai săi şi-au dat seama că nu pot trăi (in)decent cu patru milioane de lire sterline pe an, cât le revenea din reeditări, filme, adaptări pentru televiziune sau din piesa Cursa de şoareci, care se joacă la Londra fără întrerupere de şaizeci de ani (ah, Ionesco!), aşa că iată-i negociind un contract cu casa de editură căreia îi reveneau 64% din drepturi (socoteala în lire, o faceţi singuri). Cine a scris şi pentru ce sumă romanul cu un titlu încă nefăcut public, a cărui acţiune se petrece în 1929, între acţiunea din Trenul albastru şi cea din Casa pericolelor, rămâne deocamdată un mister. Se ştie în schimb cine e autorul unui roman à la manière de Conan Doyle, şi anume Anthony Horowitz, roman vândut rapid în 70.000 de exemplare numai în Franţa, conform revistei „L’Express”, din 5-11 martie de unde culeg informaţiile. Interesant este că surogatele literare cu pricina beneficiază de noua „cultură” a cărţii, permiţând cititorilor nu numai să facă presiuni asupra autorului, ca în cazul lui Sue, dar să colaboreze cu el, în sensul de a deveni personaj în roman, având şansa colosală de a-şi încrucişa paşii cu ai lui Sherlock Holmes, de exemplu. La urma urmelor, dacă se plătesc călătorii în spaţiu, de ce nu s-ar plăti călătorii în ficţiune? Vă pot comunica preţul unei întâlniri de taină cu eroul lui Conan Doyle: 2.500 de lire sterline.
Nu sunt singurele cazuri de exploatare a talentului unor scriitori defuncţi de către moştenitori şi editori cupizi. Supăraţi pe fosta tovarăşă de viaţă a lui Stieg Larsson, autorul Mileniului, tradus şi la noi, care n-a vrut să le comunice stadiul în care scriitorul a lăsat volumul al patrulea, încă inedit, al romanului, tatăl şi fratele lui Larsson i-au solicitat unui ziarist, biograful fotbalistului Zlatan Ibrahimovici, să scrie o continuare. Comanda va fi gata în 2015. Şi, atenţie Mircea Mihăieş, un nou Philip Marlowe va ieşi tot în 2015 de sub pana lui Benjamin Black, alias John Banville!
Recent am avut sub ochi un chestionar UE privitor la drepturile de autor, în care se punea, cu oarecare prudenţă, întrebarea dacă nu e cazul să fie prelungit timpul după care o carte cade în domeniul public, de la 70 de ani, în momentul de faţă, la trei generaţii, când linia descendenţilor direcţi se va fi stins, spre a nu lăsa hienele să se înfrupte din patrimoniul literaturii. Răspunsul ar trebui să fie da. În ce mă priveşte, n-am nici banii, nici chef să mă întâlnesc cu Hercule Poirot în vreunul din romanele de pe piaţă.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara