S-au împlinit deja cincisprezece ani de cînd multe instituţii din România, indiferent de natura activităţii lor şi de locul pe care îl ocupau în conştiinţa publică, s-au trezit dintr-o dată fără stăpîn, ba, chiar mai mult, libere de a-şi renega deschis tradiţionalele şi îndoctrinatele foruri tutelare. Printre acestea, un avantaj net l-au avut uniunile de creaţie, în primul rînd datorită faptului că membrii lor erau ei înşişi persoane publice şi firi contestatare, personalităţi bine exprimate şi, nu în puţine cazuri, lideri de opinie incontstabili şi purtători ai unei adevărate mitologii. Într-un fel sau altul, acest comportament, în stare de libertate, al uniunilor, transmitea un anumit mesaj către creaţia însăşi, către fiecare membru în parte şi chiar către publicul larg care se obişnuise deja să descifreze în această zonă începutul unor promisiuni. În condiţiile unei asemenea decomprimări ideologice şi ale unei reale şi abrupte libertăţi de manifestare, Uniunea Artiştilor Plastici şi-a proclamat insurgent identitatea atît prin debarcarea pictorului de curte Viorel Mărginean din funcţia de preşedinte, cît şi prin ieşirea niţel ţîfnoasă şi ostentativă din schemele Ministerului Culturii, în fruntea căruia nu se mai găsea, de această dată, Suzănica Gîdea, ci Andrei Pleşu, unul dintre cei mai legitimi membri ai U.A.P. şi unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai României. Pînă la un punct, între noul statut al Uniunii şi manifestarea publică şi profesională a artiştilor plastici nu a fost nici un fel de clivaj. Atît Uniunea cît şi artiştii trăiau în aceeaşi euforie, se raportau solidar la acelaşi patrimoniu, visau în comun spaţii, ateliere, achiziţii, expoziţii în străinătate, materiale bune şi tot ceea ce, prin funcţiile lui temeinic verificate în timp, imaginarul mai putea furniza. Dar de la acel punct încolo, lucrurile s-au schimbat fundamental. Intre Uniune şi membrii ei, pe de o parte, şi între Uniune şi acţiunea artistică reală, pe de altă parte, au început să apară diferenţieri profunde şi grave conflicte de interes.
Resimţind tot mai dur impactul cu o economie informă şi într-un declin galopant, dispărînd subit cumpărătorii tradiţionali, în primul rînd instituţiile de stat cu funcţii propagandist-ideologice, în absenţa desăvîrşită a unei pieţe de artă, fie ea şi primitivă, Uniunea a mers în cea mai confortabilă dintre direcţiile posibile: din punct de vedere organizatoric, spre un fel de sindicalizare cu vădite nostalgii autoritariste, iar din punct de vedere managerial spre consumul resurselor şi spre erodarea patrimoniului. Cum Uniunea Artiştilor Plastici era, şi continuă să fie încă, puternic centralizată, cu filiale subordonate din punct de vedere juridic şi administrativ, au apărut repede conflicte între centru şi filiale, notoriu fiind cel dintre centru şi o parte a artiştilor ardeleni care s-au constituit în Filiala interjudeţeană cu sediul la Cluj.
Din ce în ce mai săracă, serios anemiată moral şi patrimonial, U.A.P. s-a trezit destul de repede pusă în faţa unor noi încercări: pe de o parte, atelierele artiştilor au fost trecute în mod aberant, de către noua putere, în categoria spaţiilor cu destinaţie comercială şi impuse ca atare la taxe, iar, pe de altă parte, cu mult mai grav, numeroase spaţii folosite ca ateliere, făcînd parte din categoria imobilelor naţionalizate, au început să fie revendicate de către proprietari. Dar în afara acestor dificultăţi concrete, de natură administrativă şi economică, Uniunea Artiştilor Plastici a trăit permanent, după 1990, cu frustrarea pierderii autorităţii publice, a eşuării într-o condiţie periferică, a incapacităţii obiective de a mai influenţa vreo decizie, inclusiv în ceea ce priveşte categoria profesională reprezentată. într-o asemenea situaţie complicată şi aproape insolubilă, au început dansul grotesc şi ceremonialurile curtenitoare din jurul unor personaje politice influente, aparţinînd celor mai deverse şi mai contradictorii ideologii, dar care, fatalmente, erau apariţii efemere, inepte cultural şi, de cele mai multe ori, de-a dreptul groteşti . Rînd pe rînd şi an de an, au primit diplome şi premii, titluri şi onoruri specifice, indivizi pe care întîmplarea i-a aşezat în anumite locuri şi care au aflat că există artă şi artişti doar cu prilejul primirii acestor ipocrite insemne de prietenie şi de gratitudine. Ca nici o altă uniune de creaţie din România, Uniunea Artiştilor Plastici a fost simultan sau succesiv monarhistă şi prezidenţială, pedeseristă şi ţărănistă, social-decmocrată şi liberală, din nou pesedistă şi portocalie, curtenitoare în aceeaşi măsură şi faţă de importante figuri diplomatice străine acreditate în România şi faţă de tot felul de figuri în tranzit rapid prin viaţa politică. Dacă, din punctul de vedere al relaţiilor publice şi al prezenţei mondene, U.A.P. s-a arătat atît de generoasă, de lipsită de inhibiţii, de comunicativă şi de echidistantă, din punct de vedere al relaţiei cu creaţia propriu-zisă, cu practicile şi cu tendinţele artistice contemporane, faptele nu au arătat o schimbare fundamentală de atitudine. Instituţia premiului pentru creaţie, de pildă, unul dintre barometrele cele mai sensibile ale raportului dintre creator şi instituţie, a ignorat ani de-a rîndul, dar, de fapt, ignoră şi acum, ceea ce se numeşte, în mod curent, formă alternativă sau neconvenţională. După cum a fost ignorată cu aceeaşi superbie problema curatoriatului sau aceea a iniţiativei private în domeniul artistic. Au rămas neclintite aceleaşi concepţii imemoriale că arta înseamnă pictură, sculptură, grafică, decorative etc.- cărora li s-au mai adăugat restaurarea şi pictura religioasă - şi aceleaşi convingeri că ea se repartizează pe generaţii, iar generaţiile mature trebuie să aibe o relaţie paternalistă cu cele mai noi, cărora le rezervă, cu promptitudine, un premiu pentru tineret. A nu se înţelege de aici că acesta este un premiu pentru debut, ceea ce s-ar putea justifica, ci unul pur şi simplu pentru tineret, chiar dacă tînărul este, să zicem, la cea de-a treia sau la cea de-a patra lui expoziţie. În urma acestei înşiruiri de fapte, concluzia este evidentă: la nivelul reprezentării sale instituţionale sau, cu alte cuvinte, la nivel sindicalist, arta românească nu a reuşit să se adapteze la condiţiile de libertate, iar încercările de a dovedi contrariul au fost, de cele mai multe ori, de-a dreptul jenante.
Acum, în plin scandal al vînzării patrimoniului artistic mobil, peste o sută de lucrări de pictură, grafică, sculptură, care s-a făcut la o sumă cu mult mai mică decît aceea adjudecată la o licitaţie ad hoc, vînzare motivată de necesitatea urgentă de a plăti datoriile Combinatului fondului plastic, UAP riscă să rămînă şi cu patrimoniul vîndut, şi fără Combinat. Urmează, inevitabil, să rămînă şi fără ea însăşi, ceea ce nu ar fi nici de mirare, şi nici un lucru chiar atît de rău. Pentru că, în mare parte, ceea ce a fost de consumat, vorba cronicarului, s-au săvîrşit.
