Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
"Unificarea" unor concepte de Nicolae Manolescu




T. Vianu vorbea despre acel efect al perspectivei în timp care constă în "masificare si stilizare". Într-adevăr, toate fenomenele culturale suportă acest efect după trecerea unui număr mare de ani. E cazul, acum, al principalelor curente care au marcat istoria noastră literară. Nu stim destule despre mecanismul teoretic si care, odată declansat, determină schimbări de secventialitate (sau, cum se spunea cîndva, de periodizare) într-o istorie literară. M-am mai referit la acest subiect si în altă împrejurare. Am remarcat atunci că preocuparea însăsi pentru un nou decupaj al evenimentelor literare nu e constantă si survine la intervale de timp neprecizate. Cînd eram în ultimii ani de facultate, în ultima parte a deceniului sase, si, apoi, în prima parte a deceniului sapte, toti istoricii literari căutau formule de periodizare. Era ca o întrecere de ingeniozitate. Interesul pentru un astfel de "joc", legitim si util, a scăzut apoi treptat si chiar a dispărut în deceniile opt si nouă. Studentilor mei de astăzi trebuie să le explic ce înseamnă periodizarea. Conceptul le e străin. Dar sînt indicii, mai ales spre sfîrsitul acesta de secol, că jocul cu pricina redevine actual. În cîteva teze de doctorat (nepublicate deocamdată) sau în cartea abia tipărită a lui Mircea Cărtărescu despre postmodernism (si ea o teză la origine), eseisti, critici si scriitori par să fi regăsit gustul jocului de-a periodizarea. Nu în sine: dar în măsura în care fenomene precum curentele literare pretind o altă abordare, din care ies partial ori radical schimbate.
O schimbare lesne observabilă este aceea pe care am sugerat-o cu ajutorul sintagmei lui T.Vianu. Comentatorii recenti văd, de exemplu, în modernism un curent "unificat". Ei trec peste deosebirile dintre diferitele tendinte care păreau, în epoca dintre războaie, suficient de importante pentru a "sparge" unitatea fenomenului. Îi opuneau traditionalismul, care astăzi ni se înfătisează ca o reactie internă din interiorul modernismului si lipsită de anvergura care i se atribuia pe vremuri. La rîndul ei, avangarda tine de modernism. Observatia îi apartine lui I.B. Lefter, care a comparat interpretările date modernismului între războaie si astăzi. El notează că nimeni n-a folosit, între 1918 si 1948, un concept unificat de modernism! Ba chiar concepte precum sincronism ori ortodoxism au părut la fel sau mai importante. O soartă similară o are romantismul, "unificat" la noi abia după cartea lui Virgil Nemoianu, de care m-am folosit eu însumi în Istoria critică. În fine, iată, Mircea Cărtărescu examinează postmodernismul într-un studiu cu acest titlu de aproape sase sute de pagini (Humanitas, 1999), remarcînd mai degrabă ceea ce leagă între ele diferitele aspecte decît ceea ce le separă.
Risc un pariu: nu peste mult timp, desfăsurarea literaturii noastre din ultimele două secole, va fi decupată într-o manieră mult mai simplă decît în toate istoriile literare pe care le avem. E foarte posibil ca "stilizarea" perioadelor să arate asa: neoclasicismul tardiv (1800-1840), romantismul (1840-1883), junimismul (sau victorianismul) (1867-1900), parnasianismul si simbolismul (1880-1918), modernismul (1912-1948), proletcultismul (1948-1966), neomodernismul (1966-1980) si postmodernismul (1980 si astăzi). E la fel de posibil ca, înlăuntrul acestora, să fie marcate reactii, disidente ori exceptii: militantismul gherist în sînul junimismului, sămănătorismul în plină epocă simbolistă ori traditionalismul ca reactie la si în modernism. Si anii limită pot fi discutati. Eu i-am legat fie de manifeste (Introductia la "Dacia literară"), fie de reviste ("Convorbiri literare", "Simbolul"), fie de volume (1966), fie de apogeul operei unor personalităti caracteristice pentru curent (1883, anul de vîrf al lui Eminescu). Etapele se suprapun deseori la capete. E firesc. Întreaga schemă se prezintă simplă si clară.