Să ticluieşti 51 de interviuri nu-i lucru uşor, mai ales atunci când partenerii sunt risipiţi în cele patru zări, purtând cu ei legitime reticenţe, mefienţe ori motivabile retractilităţi şi, uneori, chiar retorsiuni. Cu toţii, într-un fel, coechipieri pentru totdeauna, ar izbucni în plâns, dacă ar afla că le-a ars casa. Sau dacă aceasta ar fi renovată şi s-ar ridica iarăşi storurile de la ferestre. În general, exilul nu sfâşie, ci macină. Nu furnizează decât iluzii şi jocuri cu zaruri fără numere pe ele. Puţin mai contează bunăstarea, pricopsirea. De multe ori exilatul este doar regele unui ţinut de umbre. În artă însă lucrurile stau oarecum diferit. Diaspora muzicală, bunăoară, are acces la cetăţenia unei patrii alterne: arta sunetelor. Astfel, nutreşte speranţa de a adăsta, tihnit, redempţia, căci ajung la adevărata înţelegere numai cei care pornesc din nou pe drumul pierdut cândva şi regăsesc tainele pe care le-au împrăştiat aşa cum împrăştii molozul. Un dialog cu diaspora înseamnă să schiţezi o icoană a sufletului celor pribegi. Dar şi un fructuos şi necesar exerciţiu pentru spirit. Or, aşa cum le-a înfăptuit Sebastian Crăciun, deopotrivă icoana şi exerciţiul semnalizează ceva din neastâmpărul muzicienilor români trăitori pe alte meleaguri. Mărturisirile lor demonstrează că sunt egali în felul cum trebuie să slujească muzica şi nu după cum se aseamănă unii cu alţii. La mulţi dintre ei se simte cum, părăsindu-şi matca, reclamă un fior existenţial, dar şi straniul sentiment că au lăsat pe loc o comoară ascunsă în pământ. La şi mai mulţi însă sesizăm împlinirea profesională graţie pârguirii, la lumina trudei şi talentului, a unor aspiraţii ce s-au dovedit a fi de nezdruncinat. Cu toţii vor să ne dezvăluie patria lor perenă: muzica, singurul loc în care fiinţa se poate mişca nestingherită. Iar Sebastian Crăciun devine martorul discret al acestor confesiuni. Bine informat, el direcţionează interviurile de la volanul unui vehicul capabil să vireze cu fineţe şi eficienţă în funcţie de starea traseului. Un traseu ce ne poartă printre hăţişurile înstrăinării şi adaptării: "Când am plecat din Timişoara aveam şaisprezece ani. Primul contact a fost destul de ciudat. Eu nu vorbeam prea bine limba engleză şi nu am reuşit să-mi fac amici. M-am simţit foarte singură. Primul an a fost foarte greu" (Corina Belcea); "Mai întâi am avut probleme de supravieţuire, dar drum de întoarcere nu aveam" (Alexandru Ianoş); "Eu nu mă consider plecată, sufletul meu a rămas în România" (Clara Cernat); "Cred că marea majoritate a muzicienilor români care au ales calea exilului au reuşit să reprezinte cu mare cinste ţara" (Liviu Câşleanu); "Nu m-am dus în Occident ca să iau, ci ca să dau" (Gigi Căciuleanu); "Libertatea există doar în măsura în care interior poţi să ţi-o imaginezi" (Violeta Dinescu); "Irlandezii sunt foarte talentaţi. Există similarităţi între temperamentul irlandezilor şi al nostru" (Adrian Petcu); "A fost o schimbare majoră în viaţa mea şi a familiei mele, pentru faptul că deschidea noi orizonturi în a cunoaşte mai bine nivelul muzical din Europa" (Mircea Călin); "La contactul cu un ansamblu occidental, primul lucru pe care l-am învăţat a fost disciplina de orchestră" (Violeta Cîrstea Călin); "America a fost construită de emigranţi, ei având un rol foarte important şi în ceea ce priveşte cultura, arta" (Lory Wallfish); "Întotdeauna am visat să cunosc mai îndeaproape viaţa muzicală europeană" (Liviu Morna). Sau printre avatarurile variilor şcoli, tendinţe, culturi: "În Europa se pune mai mult accentul pe o anumită diferenţiere coloristică, stilistică, pe când în America se pune mare accent pe o perfecţiune tehnică, poate chiar exagerată" (Irina Mureşan); "Foarte interesante erau lecţiile de fagot în direcţia pur muzicală, în ceea ce priveşte frazarea, interpretarea" (Adrian Jojatu); "Noile curente care circulă în lume ajung după şase luni, un an în România" (Adrian Mantu); "Profesorii mi-au fost şi părinţi, şi mentori, şi prieteni" (Mariana Bâldea); "Organizarea este foarte bună, orice problemă apare este discutată şi pe viitor nu se mai repetă" (Gabriel Bâlă); "În Romania încă se aşteaptă acele regii clasice, cu costume frumoase, cu decoruri impresionante" (George Petean); "În Franţa, Conservatorul funcţionează după un sistem care datează de două sute de ani şi abia acum se va schimba radical. Această reformă se încearcă a fi făcută de vreo 30 de ani" (Diana Ligeti); "Învăţământul muzical din România este încadrat în circuitul şcolilor şi universităţilor. În Franţa muzica este în plus" (Dana Ciocârlie); "Există două şcoli principale pe plan mondial: cea franceză şi cea rusă. Şcoala românească are un rol foarte important, pentru că este singura care combină valorile celor două mari şcoli" (Remus Azoiţei); "Când am avut onoarea să mă întâlnesc pentru prima dată cu Keiko Abe şi am auzit primele trei măsuri din Concertul ei pentru marimbafon, am hotărât ce este pentru mine important" (Bogdan Băcanu); "Cred că la fiecare muzician de jazz pot fi percepute sonorităţile zonei de unde vine" (Peter Herbolzheimer); "Barcelona e mai aproape de senzaţiile vizuale decât de cele auditive" (Cristian Florea). Acelaşi traseu ne livrează opinii despre tradiţii (cutume) şi modernităţi (temerităţi): "Societatea germană respectă mai mult această profesiune şi pentru că există o tradiţie puternică de a face muzică în familie. Numai în Berlin sunt peste 5000 de violoncelişti" (Cătălin Ilea); "Există şi regiuni în Turcia unde muzica de factură clasică încă nu a ajuns" (Otilia Rădulescu-Ipek); "Din ce în ce mai mult, regizorii vor să şocheze cu actul regizoral şi se implică mai puţin în încercarea de a respecta textul şi muzica" (Leontina Văduva); "Unele regii sunt şocante, umilitoare pentru creaţii. Este o decadenţă la care nu concepeam să se ajungă" (Lili Duşescu); "Publicul de muzică clasică este un public în formare" (Sergiu Năstase). Şi tot traseul marcat de Sebastian Crăciun ne transportă printre criterii şi mentalităţi: "Selecţia muzicală a fost întotdeauna exclusivistă şi mulţi muzicieni străini nu au putut rezista în Franţa" (Costin Cazaban); "Foarte puţini tineri mai sunt dispuşi să facă o carieră muzicală" (Constantin Sandu); "În momentul de faţă jazzul suferă, nu are un public foarte numeros"(Marian Petrescu); "Ministerul Culturii din Cehia promovează foarte mult creaţia naţională în lume" (Anda Louise Bogza); "Cele mai importante nume le găseşti în Elveţia, iar nivelul artistic este foarte ridicat" (Elena Moşuc); "Fiecare loc are şi snobi, şi iubitori sinceri de operă" (Viorica Cortez); "Sunt sigură că, acum, în România există profesori doar cu diplome, care însă ar trebui să aibă probleme cel puţin cu propria lor conştiinţă" (Marina Crilovici); "Fiind bani, vin solişti şi dirijori foarte buni" (Eugen Bold); "Era o vreme când tot ce venea din blocul de est era primit aici, inclusiv eu, cu braţele deschise" (Alexandru Lascae). Dar şi printre apatii şi neglijenţe: "România este mai cunoscută prin interpreţi, prin muzicieni de calitate, însă compozitorii români sunt foarte puţin cântaţi. Probabil nici autorităţile culturale româneşti nu au pus acest domeniu printre priorităţile lor" (Marian Mitea); "Viaţa muzicală în general în Europa a devenit din ce în ce mai complicată, sunt din ce în ce mai puţini bani pentru artă" (Silvia Simionescu); "S-a mai cântat Enescu, dar muzica românească în ansamblu, cu ceilalţi compozitori care sunt foarte importanţi, este o raritate, o excepţie" (Ştefan Zorzor); "Este greu de propus organizatorilor de concerte o lucrare românească. Asta chiar dacă este excepţională" (Mariana Sârbu). Ori printre diferite profesiuni de credinţă: "Dacă încerci să obţii un succes, nu eşti tu care decizi. Decide destinul muzicii tale" (Horaţiu Rădulescu); "Am năzuit întotdeauna să fiu liber şi am încercat să fac o sinteză din toate curentele, evitând ca cineva să poată să-mi pună o etichetă" (Costin Miereanu); "Ca factor de promoţie trebuie să cunoşti foarte bine ce propui şi să prinzi din zbor nevoile celor interesaţi" (Radu Stan); "Pentru mine cea mai importantă este durata în timp a unui muzician" (Silvia Marcovici); "Am fost întrebat dacă se simte că vin din România. Cu siguranţă. Dacă cineva stă şi analizează înlănţuirile armonice, aluziile sonore, acestea mă dau de gol" (Vasile Şirli); "Matematica şi informatica sunt nişte moduri de a gândi asupra lumii şi atunci sigur că în această gândire atât de generală intră şi muzica" (Aurel Stroe); "De obicei sunt contra traducerilor, pentru că este foarte greu să poţi reda sentimentele pe care compozitorul le-a pus în muzica lui" (Marcel Roşca). În sfârşit, Sebastian Crăciun surprinde şi acele aspecte nostalgice pe care muzicianul-băjenar le adăposteşte, fie cu sfială, fie, dimpotrivă, cu emfază: "Concertele pe care le-am susţinut în ţară au fost întotdeauna ca o miere pentru inima mea. Eu am rămas româncă" (Lola Bobescu); "M-am găsit în sala Ateneului în faţa unui concert cu o muzică pe care nu puteam să o definesc. Muzicienii cântau la instrumente necunoscute mie, îmbrăcaţi în haine de epocă, purtau peruci. Am ieşit de la acest concert cu totul nelămurită, nedumerită, dar încântată" (Mira Glodeanu); "Uneori cântam pentru cinci persoane, era şi foarte frig şi noi totuşi cântam ca şi când ar fi fost sala plină. A fost o şcoală extraordinară" (Liliana Nikiteanu). Desigur, nu toate interviurile ating aceeaşi tensiune spirituală, nefiind în integralitatea lor provocatoare, captivante. Nici nu ar fi fost posibil, specia interviului servindu-se copios de materialul clientului. Şi n-ar fi fost nici adevărat, căci fiecare intervievat vine cu temperamentul, bagajul ori năravul aferent. Important este ca undeva să rămână ceea ce le nutreşte personalitatea. Şi deprinderile. Sau rânduielile. Dar, mai ales, comunicarea, a cărei miracol nu constă doar în faptul că le găzduieşte ori le focalizează, nici că le zgândăre emoţiile, sentimentele, ideile, ci că în dialog se cuibăresc treptat atâtea şi atâtea provizii de duioşie. Sebastian Crăciun a cules 51 de buchete de păreri, pe care le-a pus parţial în unde, transmiţându-le ascultătorilor fideli ai canalului România Cultural şi care, la un moment dat, ca nişte proverbe, pot înmuguri şi înfrunzi spectaculos: pe de o parte lumea le înţelege şi uneori pot înlocui foarte bine multe predici; pe de altă parte ne dau speranţa că măcar frunzele de dud, cu stăruinţă, se vor transforma cândva în mătase.