Titlu permanent. în condiţiile în care parametrii vieţii publice rămîn nemodificaţi. Ba, de la o zi la alta, tensiunile cunoscînd o isterizare fără precedent, încît echilibrele ce ni se păruseră posibile în noul stat de drept ivit după dictatură sînt bulversate ciclic de conflicte din ce în ce mai stridente, mai periculoase pentru stabilitatea după care tînjim.
A fi sustras, cu program, situaţiei e o soluţie. Şi nu puţini, nu puţine categorii apelează la astfel de tratament. Aducător constant de linişte şi de viaţă tihnită, ca şi cum ce se întîmplă dincolo de coconul fericirii proprii nici n-arp exista. E de bănuit rictusul superior al celor ce, văzîndu-şi doar de-ale lor, îi tratează pe ceilalţi ca pe exemplare demne de compasiune. Cu atît mai mult cu cît acestea din urmă sînt şi cele mai vociferante, crezînd că astfel s-ar putea îndrepta lucrurile.
Mai e însă o categorie sustrasă, autoprotector, celorlalte două, detestîndu-le în egală măsură, întrebîndu-se totuşi, cu bun simţ, dacă nu cumva, la rîndu-i, e detestabilă.
A continua astfel evaluarea, nu se dă cumva curs unei posibile laşităţi, prin retragere grijulie şi, la urma urmei, comodă din multe puncte de vedere?
Neputîndu-mă înscrie în eşalonul briliant al îmbogăţiţilor peste noapte, sau - simetric - al întreprinzătorilor oneşti, producători, aceştia, de beneficii generale, nu pot adera nici la corul vocalizatorilor, fie ei perdanţii de rînd ai tuturor timpurilor, fie profesînd cu bună ştiinţă guraliva meserie. însuşindu-mi deopotrivă ceva din sugestiile ambelor tagme, îmi convine să mă plasez în poziţie mediană, nu neapărat laşă, mai degrabă dezirabil înţeleaptă, văzînd în situaţia de moment raţiuni egale de a exista, dar, salvator, şi de a le contrapune ceva ce merită luat în seamă.
Două vizite făcute, aproape simultan, întîi unui eminent profesor ieşean, apoi unui fabulos pictor, ieşean şi el, au fost, implicit, şi două retrageri extrem de confortabile spiritual. Cele două nobile repere au anulat subit urîciunea generalizată.
Ieri, consecvent inefabilului proiect, mă urc la volan şi, într-o oră, sînt la Ştefăneşti, Botoşani, în mirifica luncă a Prutului.
Reper?
Aici s-a născut Ştefan Luchian, strălucitul postgrigorescian, pictorul unor tablouri stenice, în pofida precarei sale predestinări fizice. Să păşesc, doar să păşesc pe hărăzitul tărîm, mistificîndu-mă în harurile geniului.
Ce şansă imediată!
Plecat din raiul blîndelor împăcări cu toate ale cerului şi pămîntului, viitorul mare pictor avea să cunoască, într-un Bucureşti al pierzaniei dar şi al izbînzilor totale, inegalata aură. Cu eleganţă de dandy, a trecut prin Şcoala de arte frumoase dar, o!, şi pe la clasa de flaut a Conservatorului, ducîndu-se apoi să se perfecţioneze la München şi la Paris. De unde s-a întors cu deja orgoliul unicităţii. Conturîndu-şi inconfundabila statură de maestru. Cu tablouri de o fascinaţie nouă, în care jubilează florile, dar şi cu altele, în care se mişcă o lume umilă - pretext propagandistic al falsei vremi totalitare - Luchian stă pe soclul cel mai înalt.
Soclu.
Vizitată acum douăzeci de ani, casa boierească, în care se presupune a se fi născut pictorul, se instituise într-una memorială. Cu odăi imense, cu geamuri ce aspirau cerul, totul aici - lucruri, tablouri, printre care şi cele cîteva, donate atunci de noi - resuscita măreţia începutului.
Acum doar soclul din faţă, pe care rezistă - prin ce minune! - bustul pictorului, mai reface această măreţie. Pentru că făptura casei-muzeu a dispărut din...nomenclator. în locul ei hîrjonindu-se - anonim - o biată grădiniţă.
S-o iau la fugă de indignare?
Nu.
înconjur de cîteva ori larga curte a copilului genial, o iau pe uliţă şi mă opresc la Prut.
Să-mi spăl mîinile în apa eternă.