La ceas, la Universitate!
Se mai întâmplă şi lucruri bune, în Bucureşti. Cum-necum, vestitul „ceas de la Universitate” a reapărut. Rămas timp de mulţi ani numai în memoria blogurilor, cerut cu îndârjire de cei care şi-au dat măcar o dată întâlnire sub cadranul lui, ceasul a reapărut, nu chiar la locul consacrat, ci în dreptul „fântânii de la Arhitectură”. Funcţionează ca Big Ben-ul. Spre bucuria îndrăgostiţilor, care au un nou reper… vechi. Le foloseşte şi studenţilor care întârzie sistematic la cursuri. Aşadar, ne întâlnim la ceas!
Acustica
În numărul de marţi, 12 ianuarie, al ziarului „Evenimentul zilei” muzicologul Dumitru Avakian, fidelul nostru colaborator, una dintre cele mai serioase voci din lumea muzicală, face cîteva aprecieri importante despre acest teritoriu. Unul dintre subiectele fierbinţi rămîne acela legat de acustica din sălile de concert. Nici Sala Radio „Mihail Jora”, abia refăcută, o construcţie datînd de pe la mijlocul secolului al XX-lea, nici Ateneul Român, superbul monument al sfîrşitului de secol XIX, şi el reabilitat în urmă cu ceva timp, nu corespund din punct de vedere acustic exigenţelor actuale ale unei capitale europene. Cît despre Sala Palatului... Dumitru Avakian se întreabă, ajutat de o retorică bine pusă la punct, de ce oare nu este posibil să se construiască, să se amenajeze, aşa cum s-a vorbit de atîtea ori, un centru muzical, cultural, un mall, un loc impecabil din punct de vedere tehnic, dacă performanţele au ajuns aşa departe în acest domeniu. Calitatea muzicii depinde de spaţiul în care se cîntă, de atenţia cu care constructorii împreună cu specialiştii lucrează la calitatea acustică a unei săli. Brand-ul care este astăzi „Festivalul Enescu” nu va mai putea face abstracţie de performanţa sunetului şi de datoria morală, dacă nu de altfel, de a pune în circuit o sală impecabilă pentru muzicienii de primă mărime pe care îi invită şi îi găzduieşte.
Radioul şi muzica
Mai înainte de orice, vreau să mărturisesc tristeţea că vocea lui Paul Grigoriu nu se mai aude. Că Sfertul lui academic lipseşte din casa mea, din casa celor care îşi făcuseră un obicei de ani şi ani în a-l asculta, chiar şi atunci cînd n-au înţeles plecarea lui de la Matinal. Există nenumărate formule pentru un program matinal la radiouri fel de fel. Cîteva, puţine, nu sînt rele deloc. Dar ca Matinal-ul făcut de Paul Grigoriu şi echipa lui...
Acum cîţiva ani am trăit momente de panică cînd am aflat că, din pricini pe care nu am căutat să le desluşesc pînă la capăt, s-ar putea ca Radio România Muzical să dispară. Tam nesam. Am protestat unii şi alţii cu o disperare uşor de înţeles. Deciziile au fost întoarse din drum, slava Domnului!... Nu s-a prea dat nimeni peste cap, însă, ca acest post să se audă bine – umblăm cu antena prin casă ca atunci cînd încercam să prindem Europa Liberă – să fie difuzat în condiţiile pe care timpul le impune. Dacă ai părăsit Bucureştiul, postul dispare, rămîne în urmă, pierdut în cenuşiul oraşului. Am oprit maşina de nenumărate ori ca să încerc să-l captez. Imposibil. Găsesc pe unde ce vreau şi, mai ales, ce nu vreau. Muzicalul, lipsă. Pe cine doare? Pe foarte mulţi. Cui îi pasă?... Poate doar realizatorilor care se străduiesc cu o modestie remarcabilă să transmită muzică de calitate şi nouă, ascultătorilor. Acest post nu este doar un refugiu spiritual rapid şi la îndemînă. Este un fel de insulă pe care libertatea şi frumuseţea sunetelor se însoţesc armonios, redînd fiinţei puterea interioară de a rezista. Problema nu a fost niciodată că un meloman nu ar avea acasă discuri să asculte. La Praga, de pildă, unde un post asemănător este preţuit cu adevărat de un public mai larg, oamenii se anunţă între ei de difuzarea anumitor înregistrări, pe care şi le pot copia înmulţindu-şi arhiva personală sau de transmiterea în direct a unor concerte mari. Ai sentimentul că nu eşti singur pe lume, că eşti conectat la ce este valoros în acel moment, că poţi să urmăreşti o voce, un dirijor, un muzician care te interesează creîndu-ţi iluzia că eşti chiar în sala de concert. Fuga de o realitate mizeră, împovărătoare ne apropie tot mai mult de performanţele unui post cum este Radio România Muzical. Insomniacă fiind, profit din plin, de pildă, de programul Euroclassic Notturno, preluat de la Uniunea Europeană de Radio, program care se difuzează în fiecare noapte de la ora 1, pînă în zori. Am aflat cu o bucurie imensă – o prietenă mi-a dat şi programul pe luna ianuarie – că transmisiunile de sîmbăta seara de la MET, Metropolitan Opera House din New York, continuă! Aşa am ascultat pe 16 ianuarie o nouă formulă cu Carmen de Georges Bizet, dirijată de Yannick Nezet-Leguin, avîndu-i ca protagonişti pe Elena Garan¹a, Roberto Alagna şi Marius Kwiecin, Barbara Fritolli. Mi-am amintit că tot Garan¹a şi Alagna au cîntat, aceleaşi roluri, tot în Carmen, anul trecut în octombrie, la Royal Opera House. Nu pot uita, desigur, că am asistat în 2004 la debutul ei important la Opera de Stat din Viena cu Charlotte în Werther, în regia lui Andrei {erban, spectacol despre care am şi scris atunci. Am revăzut-o la Paris, un an mai tîrziu, în Dorabella din Cossi fan tutte, un spectacol în regia lui Patrice Chereau. Ce şansă fantastică este transmisiunea aceasta în direct! Ca şi aceea de la Scala din Milano. Se simte emoţia contacului cu publicul, cu cota primelor scene din lumea care poate propulsa sau îngropa un mare muzician. În studio, Luminiţa Arvunescu şi, de data asta, invitatul domniei sale, muzicologul Costin Popa. Sinceritatea comentariului unor profesionişti te ajută să-ţi verifici punctul de vedere, să afli o seamă de lucruri, să-ţi nuanţezi propriul limbaj, chiar dacă nu este cel al unui specialist, ci doar al unui dependent de muzică clasică, de muzică bună. Pe 30 ianuarie se va transmite Stiffelio de Giuseppe Verdi, cu Jose Cura şi Angelo Marrambio, iar Placido Domingo, dirijor. Cu Radio România Muzical ajungi la MET şi oriunde în lume într-o secundă. Popasurile acestea muzicale, calitatea ideilor din fiecare comentariu, posibilitatea de a asculta în direct interviuri făcute atunci, în culise sau în cabină, cu voci mari, îmi crează un echilibru interior care mă ajută să merg mai departe pe un drum prea des întunecat de realitatea fiecărei zile. (M.C.)
