Peşteră sau abaţie? – Buda sau Banat?

Admiraţia celebrului ocultist renascentist Trithemius pentru viaţa şi gândirea Sf. Gerard de Cenad (vir sanctissime vitae & incomparabilis doctrinae) mi-a trezit interesul pentru un autor prea puţin semnalat în spaţiul cultural românesc, trăitor circa 16 ani la Cenad (Morisena), pe teritoriul actualului Banat românesc. Singurul său tratat ajuns din îndepărtatul secol XI până la noi, Deliberatio supra hymnum trium puerorum, o erudită hermenutică la o apocrifă veterotestamentară, este revendicat în unele medii maghiare ca fiind scris în perioada celor şapte ani de viaţă eremitică (1022?-1029?) pe care sfântul i-ar fi petrecut, conform legendei hagiografice, la Bakonybél, „locul, fără îndoială, nu mănăstirea” (loco nimirum, non monasterio), ducând el aici, în pădurea Bakony din ţinutul Buda o viaţă solitară timp de şapte ani (Locus Beel, ubi septennio solitariam vitam duxit S. Gerardus, etat in silva Bocon agri Budensis). În timpul acestei vitam contemplativam plină de realizări spirituale, călugărul Gerard ar fi postit şi s-ar fi rugat (jejuniis, orationum exercitiis) întro „chilie construită la un loc ferit din pădure” (cellulam sibi silvarum secretiori loco construxerat), cum o arată Acta Sanctorum. „Chilie în care – completează mult mai târzia Legenda major – şi-a dictat el cărţile, din care multe le-a scris cu propria mână” (cellam, in qua dictabat libros, quot propria manu scribebat). Dar acest loco solitario, despre care vorbeşte contaminat de Legendă şi Joannes Thuroczius în Chronica Hungarorum (1488), nu concordă cu desele trimiteri din tratat la „fraţii” (fratres), care îl aşteaptă pe autor când „la baia încălzită” (ad termas), când „să ne potolim foamea” (reficiendi esuries), când „la cântarea orelor” (ad horas). Sunt amănunte care indică în jurul scriptorului o viaţă monahală dusă după toate regulile Sf. Benedict, ce defineau o abaţie benedictină, în care toate activităţile se desfăşurau în comun, într-un climat de senină înţelegere fraternă.

Câte ceva despre baia unui episcop

Mai mult, abaţia benedictină în care îşi scrie textul Sf. Gerard pare a fi suficient de mare pentru a avea nu doar o chilie dedicată solitudinii abatelui scriitor, separată de dormitorul comun (cf. Regulii S. Benedict 22, 3), ci şi luxul unei „băi comune, cu apă încălzită” (termas), acolo unde, cum spune la un moment dat autorul, „încă ne aşteaptă fraţii noştri” (nos citius praestolentur fratres ad termas). E drept că pe vremea Sf. Gerard acest balneatorium dedicat îmbăierii periodice a călugărilor nu era decât o încăpere cu butoaie mari de lemn pe post de căzi individuale, în care apa era încălzită cu pietre de râu încinse în foc, dar amănuntul denotă clar nu o sihăstrie, ci o viaţă monahală organizată, o abaţie cu minimum 10 călugări, cum cerea regula (21, 2), a Sf. Benedict. Ori, această viaţă mănăstirească după regula benedictină nu se putea întâmpla decât pe malul Mureşului, în „oraşul înstărit Moresena, sau Morissena, numit Cenad în cinstea victoriei ducelui Csanád şvasalul Regelui Ştefan Iţ” (Moresena seu Morissena urbs a Sancto o rege in honorem ducis sui uictoris Csanád nominata est). Acolo unde – cum spune Legenda major S. Gerardi – sosea pe la anul 1030 episcopul Gerard împreună cu călugării adunaţi din abaţiile din Ungaria pentru a întemeia în Banat o abaţie benedictină şi prima dioceză romano-catolică de pe teritoriul actualei Românii. Mai mult, autorul pomeneşte în text despre „cei care ne numim episcopi” (episcopi nominamur), certificând o dată mai mult că Deliberatio nu putea fi scrisă decât în perioada episcopatului său, adică după anul 1030, când Cenadul devenise reşedinţă episcopală.

Între secetoasa vară 1044...

Pentru a răspunde la întrebarea când a fost scris tratatul Deliberatio avem la îndemână însemnările autobiografice diseminate prin întreg cuprinsul scrierii gerardiene. Două astfel de notaţii, una din capitolul liminar, alta din capitolul II, ambele vorbind despre acelaşi fenomen meteorologic, pot indica cu precizie momentul când a început Gerard lucrul la tratatul său. În cele două capitole se vorbeşte de o „caniculă nefirească” (caumatis improbitas), suficient de mare pentru a fi percepută între zidurile de piatră ale abaţiei şi suficient de îndelungată pentru a fi surprinsă pe cuprinsul a două capitole: „liturghia orelor ne aşteaptă şi arşiţa (cauma) continuă să ne supere peste poate”. Şi altă notaţie despre „nefirescul arşiţei (caumatis improbitas) şi puţinul timp pe care îl mai avem, care nu ne îngăduie a mai vorbi despre ele...” După vara ploioasă a anului 1043, urmată de o iarnă grea, anul 1044 a adus canicula, secetea şi foametea peste întreaga Europă. O certifică capitolul despre Istoria datelor atmosferice din enciclopedia lui H. Niles: Weekly Register, containing Political, Historical, Geographical, Scientifical, Astronomical, Statistical, and Biographical Documents, Essays, and Facts…. În Ungaria, foametea a fost un motiv în plus ca în anul respectiv „să revină ritualul păgân” (et resumatur ritus paganismus) de care vorbeşte cronicarul Simon de Keza în Gesta Hungarorum, III, 27.
În opinia noastră, nu poate fi decât o singură concluzie în problema datării lui Deliberatio: Gerard şia scris tratatul între caniculara vară 1044 şi vara anului 1046 în nou construita abaţie benedictină din Cenad. Aici, episcopul a locuit împreună cu canonicii catedrali şi cu clericii diecezani, ducând împreună viaţa monastică a Regulii Sf. Benedict, cântând zilnic rugăciunea orelor – care includea şi psalmul apocrif Hymnum trium puerorum – îmbrăcaţi mereu în cuculla, mantia de cor şi de ceremonii, purtată cu sau fără un scapullo peste rasa monahală albă, de lână, cu guler prelung şi legată la mijloc cu funie sau curea de piele.
Anul 1044 a fost anul în care Ungaria a trecut prin două eclipse, una parţială de lună, alta parţială de soare, ambele vizibile de la Cenad – conform calendarului NASA al eclipselor de lună şi de soare. Aglomerarea unor asemenea evenimente astronomice explică şi interesul arătat de autor eclipselor în capitolul V din Deliberatio, acolo unde teologul ţine să comenteze nu doar ştiinţific eclipsele de soare şi de lună, cu preluări din Etymologiarum libri viginti (III, 59, 1) ale Sf. Isidor, dar şi în sens pastoral, atenţionându-şi coreligionarii că adâncirea în întunericul necredinţei şi al poftelor lumeşti atrage după sine ca o consecinţă imediată eclipsarea lui Christos şi ascunderea lui de oameni.

...şi periculoasa vară 1046

După moartea Sf. Rege Ştefan I, în anul 1038, care acordase în 997 Ordinului benedictin nenumărate privilegii, reînnoite la 1001 de Carta de la Pannonhalma, regele Petrus Orseolo (1038-1041), care revoca episcopii după bunul său plac şi cu sângerosul Rege Samuel Aba (1041–1044) au retras majoritatea privilegiilor călugărilor benedictini, impunând dijmuirea averilor mănăstireşti. Spolierea Bisericii este, de fapt, adevăratul motiv al imprecaţiilor la care se dedă Gerard la adresa potentaţilor locului, cu precădere a perfidului rege Aba (perfide Ovonem). Aşa, de pildă, în ultimul capitol din Deliberatio regele devine un „om păduchios” (hominem cimicis), un „om prefăcut” (hominem hypocritam), care a „permis o mulţime de spurcăciuni şi fapte împotriva Maiestăţii divine” (permisit multos nefandissimos, et divinae Majestati contrarios) şi care nu e diferit de cei „care şi-au luat [acum] numele de rege şi mănâncă norodul şi cer biruri, şi aşa cum se înalţă, la fel risipesc totul în jur, după pofta lumească, întru slava deşartă. Ei nu sunt regi, ci trădători”.
Câtă deosebire între vorbirea eliptică şi temătoare din cap. IV şi injuriosul cap. VIII! Schimbarea de ton lasă să se înţeleagă că scurta domnie a sângerosului Rege Samuel se sfârşise, iar cel care decapitase la Cenad, în prezenţa episcopului Gerard, şi „cincizeci de nobili” (quinquaginta uiros nobiles) în săptămâna Paştelui din 1044 nu mai era o ameninţare pentru episcopul scriitor. Doar dispariţia temutului rege poate explica cum, dintr-odată, autorul scapă de teama de „a nu supăra urechile regale” (ne quidem aures offendant regales) şi se simte iar liber să spună tot ce are pe suflet la adresa regalităţii.
Acest amănunt ne îndreaptă atenţia înspre vara anului 1046, ca posibil terminus ante quem în scrierea tratatului gerardian (rămas, după unele voci, neterminat). Este anul în care episcopul Gerard a complotat cu partida catolică din Casa de Árpád, „care îl voia rege în Ungaria pe Andreas” (qui Andream in Hungariam vocaverant), nepotul de văr al Regelui Ştefan I. Implicarea politică i-a adus episcopului nostru legendara moarte mucenicească, survenită în toamna anului 1046. Omorât de păgâni „lângă Pesta” (prope Pesthum), Gerard nu a mai ajuns să vadă urcarea pe tron, câteva luni mai târziu, în anul 1047, a celui care a fost numit András Katolikus (1047-1060), regele apărător al catolicismului şi ctitor al abaţiei benedictine de la Tihany (1056).