Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Pesimistei:
Un zîmbet de sub pălărie de Ioana Pârvulescu


În ultima lună am citit multă poezie. Mi-ar fi plăcut să scriu o cronică optimistă împodobită cu aripi de Pegas despre zonele poetice ale existenţei, despre poem şi dragoste, despre armoniile tainice ale lumii, dar în lumea noastră dizarmonică ar fi părut inadecvată. Mai bine rămîn pesimistă şi prozaică, chiar dacă pornesc de la un poem antic, Epistola a V-a , de Ovidiu. Este scrisoarea pe care i-o trimite nimfa Oenone frumosului Paris, după ce acesta cade în capcana zeiţei vrajbei şi întinde mărul “celei mai frumoase”. Oenone îi aminteşte păstorului de felurite episoade ale dragostei lor, senine atîta timp cît zeii nu s-au amestecat în ea. Or, una dintre amintirile nimfei m-a uimit din cale-afară. Reproşîndu-i uitarea, Oenone îi opune memoria mai fidelă a naturii, care a păstrat dovada iubirii lui de odinioară. Într-adevăr, Paris, i-a scris numele pe trunchiul unui fag şi, mai mult:

“Este un plop ce se-nalţă pe-a fluviului rîpă; pe coajă / Slove ce mărturiseau dragostea noastr-ai săpat”.

Poate e o dovadă de ignoranţă din partea mea, dar, fiind vorba de un păstor (de altfel fals) şi de o nimfă din mitologie , adică din vremurile cînd zeiţele se amestecau printre oameni şi zeii iubeau zeieşte muritoare, nu mi-aş fi închipuit că şi plopii unor asemenea vremuri cu aură erau scrijeliţi, precum cei de acum, cu inimi săgetate sau cu Paris+Oenone. Şi chiar dacă obiceiul n-ar exista de pe vremea războiului troian, ci ar fi imaginat de Ovidiu după moravurile dintr-o Romă contemporană lui, uimirea mea ar fi aceeaşi. La fel de nedumerită am fost citind în jurnalul părintelui Galaction, cred, cum, după ani de zile, a descoperit pe trunchiul unui copac numele femeii iubite, pe care el însuşi l-a săpat în coajă, în tinereţe. Dacă aş fi înţeles la timp că e vorba de o viziune zeiască asupra dragostei, ar fi fost mai mică indignarea pe care am simţit-o străbătînd îngusta galerie care încercuieşte ca un inel cupola catedralei Sfîntu Petru şi văzînd că nici acolo, sus, pe “acoperişul Romei”, piatra nu scăpase de negreala numelor şi a inimilor săgetate.

“Dacă ar putea ar murdări şi cerul”, am auzit o voce pe stradă şi abia atunci am remarcat pereţii din jur înecaţi de graffiti. Cerul l-au murdărit deja, l-am murdărit deja, noi, muritorii cu vieţi încurcate încă de zei, dar nu umplîndu-l cu inscripţii de dragoste, ci de-a dreptul cu gunoaie. Am văzut la televizor un documentar despre gunoaiele cosmice lăsate în urmă de tot ceea ce trimite omul în spaţiu: fărîme de nave cosmice explodate, resturi aruncate de cosmonauţi, mizerii de tot felul. Cerul înstelat deasupra noastră şi murdăriile noastre în el, aceasta era concluzia filmului.

Paris tortura copacii cu “ascuţitul lui fier”, iar tradiţia s-a păstrat pînă azi. Moravurile n-au fost niciodată partea tare a omenirii. Un instrument de tortură şi de comunicare apărut în secolul al XIX-lea, de care anticii, încă beneficiari ai poştei hermetice sosită pe aripile sandalelor de aur, n-au avut habar, este telefonul. Literatura îl impune prin Proust. Cînd vorbeşte la telefon cu bunica lui, amîndoi emoţionaţi ca în faţa unui miracol al miracolelor, Marcel are impresia că o descoperă pentru prima dată şi îşi dă seama că niciodată nu-i “văzuse” vocea. Telefonul părea un instrument zeiesc sau măcar unul al revelaţiilor. Concretiza lîngă urechea ta o persoană de departe care “se deplasa” pînă la tine la fel de uşor şi de iute ca Hermes. În lumea noastră demitizată, desacralizată şi depoetizată, instrumentul cu pricina şi-a pierdut harurile. Dai şi primeşti zeci de telefoane într-o săptămînă, sute într-o lună, mii într-un an. Ceea ce nu numai că n-a ajutat la învăţarea modului de a vorbi la telefon, de a folosi cu grijă miracolul şi de a te bucura de el, dar a degradat la maximum relaţia dintre două persoane care comunică. Avantajele telefonului şi dezavantajele lui sînt comparabile cu cele ale inventării armelor “de apărare”. Se întorc oricînd împotriva ta. Nu te apără, ci te ameninţă.

În mod ciudat, nu prietenii îl folosesc fără griji, deşi de la ei un telefon e binevenit oricînd şi la orice oră, ci necunoscuţii sau abia cunoscuţii. La mine acasă, această categorie de semeni nedoriţi dau telefon de la 8-9 dimineaţa pînă la 10-11 noaptea, de luni pînă duminică. Desigur, am fost nevoită să-mi iau măsuri de protecţie: un robot, sonerie care poate fi decuplată. Dar cei care folosesc telefonul ca instrument de tortură au o perseverenţă şi o ignoranţă remarcabile. Nu lasă niciodată mesaj pe robot, deşi repondeurul e o convenţie ca oricare alta, făcută să fie respectată de orice om civilizat, ca soneria de la uşă, de pildă. Altfel e ca şi cum dai buzna peste om, fără să suni înainte, ca să anunţi. Dacă le răspunde altcineva nu se ostenesc să se recomande. “Te-au căutat cinci persoane, mi-a spus odată mama, aflată la mine într-o săptămînă de convalescenţă, pe care i-o doream liniştită, dar absolut nimeni n-a spus cine e. Probabil s-au gîndit că nu merită osteneala”. În timp ce prietenii, ale căror apeluri îmi fac plăcere, mă întreabă adesea dacă nu mă deranjează, străinii nu consideră oportună această minimă precauţie. Mai nou, găsesc mesaje (adesea de la oameni de televiziune sau din presă, pe care nu-i cunosc) care îmi lasă un număr de mobil… să-i sun. De urgenţă. Asta mă lasă încremenită de uimire. Ceva din noua psihologie a contemporanilor şi chiar a congenerilor mei îmi scapă, cu siguranţă.

De cîţiva ani, o nouă modă s-a lansat la Facultatea de Litere. Studenţii îşi rezolvă problemele la telefon, sunîndu-şi acasă profesorii. Preferă ora 9 dimineaţa, week-endul şi vacanţa. “Sînt o studentă din anul…, ştiţi, eu am o problemă mai specială” – aşa începe scenariul lor telefonic. Unii mai adaugă (cu reproş). “V-am tot căutat, dar n-aţi fost acasă”. În luna iunie, într-o duminică, pe la ora 3 după-amiaza a sunat telefonul. Am ridicat fără precauţii, fiind o zi şi oră rezervate familiei şi foarte apropiaţilor. O voce proaspătă: “Sînt o studentă a dumneavoastră din anul III. Ştiţi, eu n-am fost la ultimul curs şi aş dori să ştiu ce avem de pregătit pentru examen!” Nu-mi amintesc ce am răspuns. Oricum, dacă Hermes, mesagerul, are în grijă sectorul telecomunicaţiilor, trebuie să fi zîmbit, ascultîndu-ne, la adăpostul borurilor largi ale pălăriei. Pe vremea sandalelor cu aripi, mesajele erau bine filtrate.