Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Un vis alb de Daniel Cristea-Enache

Publicarea corespondenţei intime a lui Leonid Dimov, cu câţiva ani în urmă, nu a reprezentat un eveniment editorial, aşa cum ar fi fost de aşteptat date fiind statura poetului şi caracterul inedit al acestor pagini. În fond, era şi este vorba despre unul dintre cei mai importanţi şi mai originali autori români postbelici, un singular oniric geometru în literatura noastră neomodernistă. Se pot număra două-trei cronici de entuziastă întâmpinare, care dau însă - privind retrospectiv lucrurile - impresia unei compensaţii artificiale. Epitelele şi hiperbolele unor critici de obicei reţinuţi, precum Mircea Iorgulescu sau Ion Simuţ, distonează cu tăcerea multor alţi comentatori, într-o receptare, aparent, nedrept de spaţiată. Dacă într-adevăr aceste Scrisori de dragoste constituie "unul dintre cele mai extraordinare romane de iubire din literatura română" (Mircea Iogulescu), fiind "excepţionale atât ca documente psihologice, cât şi ca literatură" (Ion Simuţ), e greu de înţeles numărul atât de redus al celor care o susţin. Evidenţele critice au în general o bază mai largă; şi timp ar fi fost destul, până acum, ca ele să o capete... Adevărul, din punctul meu de vedere, este altul. Această corespondenţă, neîndoielnic importantă ca document, cade sub nivelul operei lui Dimov, pe care nici nu reuşeşte s-o explice mulţumitor, în pofida eforturilor lui Corin Braga (îngrijitorul ediţiei) de a demonstra contrariul. Criticul clujean, autor şi al unei bune antologii intitulate Momentul oniric (1997), realizează o ediţie aproape impecabilă, o biobibliografie bine documentată şi un amplu studiu introductiv, blindat cu armătură conceptuală din câmpul psihanalizei. El argumentează convingător şi cu o anumită pedanterie magisterială că, în lipsa reperului patern, "copilul riscă să fie inundat de angoasa morţii. Fondul afectiv al vieţii lui Leonid Dimov a fost marcat tocmai de o asemenea persistentă melancolie metafizică, independentă şi rezistentă la micile şi marile întâmplări ale vieţii" (p. 25); "bunica, mama, mai apoi iubita sunt figurile protectoare externe prin care copilul, dar şi omul matur substituie figura gardianului interior" (p. 32). Dar raportarea la opera literară finită, nu la scris, suferă de inadecvare: "Poezia onirică a lui Leonid Dimov se datorează conectării inspiraţiei literare la Ťcutia neagrăť a imaginarului subconştient. Făpturile, decorurile, întâmplările halucinate din poemele sale reproduc siluetele de fum ale fantasmelor care îi bântuiau nu doar somnul de noapte, ci fuseseră ajutate să iasă în plină lumină a zilei, printr-o aromire a conştiinţei diurne" (pp. 65-66). Această "explicaţie" are, mai întâi, un indice de generalitate care ne face să ratăm specificul artistic al lui Dimov. Care poet autentic nu este "conectat", într-o măsură sau alta, la rezervoarele mereu pline ale subconştientului? Autorul Cărţii de vise se remarcă însă tocmai prin efortul de elaborare, disciplinare, legiferare în materia vie şi pulsatilă a imaginarului. Frenezia asociativă a poemelor sale, abundenţa lor imagistică şi feeria lingvistică sunt minuţios construite. Ion Barbu este perceput şi adoptat ca model fiindcă poezia lui răspunde unei necesităţi interioare similare: aceea de a strânge în chingi realitatea şi visul, eliminând materiile excedentare şi obţinând esenţa. În mai multe rânduri, Dimov s-a revendicat (ca şi colegul său de grupare literară Dumitru Tepeneag) de la principiile picturii suprarealiste, întrucât dicteul automat al poeţilor surrealişti ar fi distrus coerenţa şi puritatea criteriului pe care miza: "criteriul legislativ al visului". Din această perspectivă, a operei, scriitorul aderă mai curând la o lume a Tatălui, "guvernată de logos, de sens şi de lege", decât la cea maternă, "populată de fantasmele şi iluziile eului". Cea din urmă, saturată de imagini fluide, se structurează după geometria săbiilor trase (titlul unui articol al lui Dimov despre Ion Barbu mi se pare întru totul relevant) a celei dintâi. Spre deosebire de creaţia poetică, strânsă în volume după mulţi ani de gestaţie, scrisorile de dragoste ale lui Leonid Dimov au farmecul, dar şi stângăciile tinereţii. E firesc, întrucât ele acoperă intervalul 1943-1954, înfăţişându-l pe autor (născut în 1926) în faza unei adolescenţe de care se desprinde cu greu. Îndrăgostit până peste cap de o fată cu poeticul nume Lucia Salam, care visează la o carieră de balerină zguduind Parisul artistic şi monden, viitorul poet pendulează între mesaje înflăcărate, de un pronunţat idealism, şi epistole inflamate, rele, coborâte la tonul şi stilistica vulgarităţii. Într-un moment de amarnică supărare, iritat la maximum de faptul că Lucia nu se arată cu totul insensibilă la aspectele fizice ale iubirii, cavalerul îi comunică... dimensiunile podoabei sale bărbăteşti (lungime plus diametru). Din corpusul de corespondenţă lipsesc epistolele feminine (apar doar câteva rânduri, lămuritoare asupra stilului celei care le semnează), astfel că nu avem posibilitatea de a înregistra contrareacţia la o asemenea reacţie, contraatacul la un asemenea atac suburban. Le putem totuşi aproxima. Dintre cei doi, prin toate chinurile iadului erotic trece Leonid Dimov, care îşi face din Lucia o icoană şi e scuturat de friguri când aceasta nu pare întocmai. Lumina pe care o proiectează asupra ei nu este una realistă, ci lucitoare, amăgitoare ca o foiţă de aur. E normal, atunci, ca ea să fie diminuată de aproape fiecare gest real, omenesc, femeiesc al iubitei divinizate. Orice ar face şi ar spune, nu s-ar ridica la înălţimea la care a ridicat-o îndrăgostitul. De la un punct (mult) încolo, iubirea lui Leonid Dimov devine o povară pentru Lucia Salam, care ar vrea să se bucure de micile bucurii ale vieţii fără sentimentul că, prin aceasta, comite cine ştie ce sacrilegiu. Sărac, prost îmbrăcat, student la mai multe facultăţi fără a absolvi vreuna, tânărul Dimov este departe de a reprezenta o partidă. Iar virginitatea lui fizică şi sufletească, inocenţa manifestată strident sau devoalată pe parcursul acestor ani complică şi mai mult situaţia. Ele îi stau bine fetei, nu băiatului. Dimov nu poate cuceri şi păstra fiinţa iubită oferindu-i un confort material, un statut social sau măcar o anume experienţă virilă prin care o femeie se simte împlinită. El îi oferă propriile incertitudini şi contorsiuni interioare, nevrozele de care e copleşit, tulburările tipic adolescentine şi complexităţile sufleteşti ale unui ins cu bogată viaţă lăuntrică, laolaltă cu invitaţia - adesea, explicită - ca ea să rezolve, cu un zâmbet, totul, topindu-şi fericită conturul în întâlnirea cu un suflet-pereche. Apropierea mai mult îi încurcă pe cei doi, mai ales pe Leonid Dimov, cu lipsa lui de experienţă în relaţiile erotice şi, pe de altă parte, cu distribuirea Luciei într-un rol matern-protector. Contactele propriu-zise sunt aproape stânjenitoare, tânărul încercând să-şi potolească simţurile aprinse, sub armura cavalerului adorator. Majoritatea scrisorilor ilustrează abundent confuzia morală şi psihologică a celui ce le pune pe hârtie, Dimov construindu-şi un model al dragostei absolute contrazis la tot pasul, şi în primul rând de el. Tinută în frâu, reprimată, castrată, senzualitatea derapează în câte o aventură sordidă (fie ea şi imaginară) neconsumată, şi evocată apoi cu repulsie. Iar Lucia, adorata Lucia, este imaginată adesea în braţele altor bărbaţi, cu sadomasochismul "eroului" masculin din romanele lui Anton Holban. În 1948 (cam la jumătatea intervalului acoperit de corespondenţă), cei doi se căsătoresc, iar patru ani mai târziu Lucia dă naştere unei fetiţe, Tatiana, pe care tatăl o va săruta tot epistolar, de departe. Un episod tulbure de adulter se încheiase prin manevrele unui ofiţer de securitate (soţul încornorat) ca ibovnicul Dimov să fie înrolat în detaşamentele de muncă ale armatei. De la mare depărtare, şi din supapele unui program zilnic de muncă istovitoare "în folos obştesc", tânărul cap de familie îi trimite soţiei nişte epistole mişcătoare. Acestea (ultimele şaizeci de pagini ale cărţii) sunt cele mai pregnante. Pare că distanţa geografică îl limpezeşte pe Dimov, îl spală de zgura unei afectivităţi problematice şi îl configurează ca incipient scriitor. Creatorul oniric de mai târziu are acum un vis alb, de eden domestic imposibil de atins, în fapt, în ordinea realului. Lucru de care este conştient, aşa cum era, în scrisorile către Veronica Micle, şi Eminescu. Iată două fragmente de o frumuseţe anticipatoare, dimoviană, în care putem vedea cum dintr-un om chinuit se naşte poetul: "Am revenit la viaţă. Trăiesc din nou cele două vieţi. Sunt actor şi spectator. Numai că acum se adaogă şi o a treia viaţă: visul meu alb. N-am renunţat la singurătate. Mi-am dat însă seama că nu pot fi cu adevărat singur decât atunci când te îngemănez, când te înglobez în mine. Pentru că noi doi trebuie să facem una. Si atunci vom fi singuri. Luci, nu-ţi sunt oare dragi aceste visuri? Atâţia ani ţi le-am fluturat în jur." (p. 324); "Vezi, depărtarea a aţâţat focul şi a stins scânteile. Nu ştiu cum încape în mine lacrima (trupul) uriaşă cu lumini şi umbre jucăuşe, a iubirii mele pentru tine. Dacă închid ochii şi fac un gest de mângâiere prin aer, parcă simt dogoarea catifelată a trupului tău. Şi mă cutremur. Imaginea ta zburdă prin grădinile minţii ca o frunză de aur cizelat subţire, bătută de vânturi chihlimbarii. (...) Pe tot întinsul spiritului (meu) zac ruinele şi arborii edenici rupţi de furtunile iubirii. Şi numai undeva, într-o insulă fericită bătută de ape viorii, zace neatins iatacul alb, cu horbote scrobite de lumină (curate) la fereşti, cu năframe sfinte prin unghere." (pp. 334-335). În 1957, Leonid Dimov le părăseşte pe Lucia şi Tatiana. Începe procedura de divorţ, pronunţat un an mai târziu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara