Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Un viciu nepedepsit de Daniel Cristea-Enache

O tristeţe uneori luminoasă, alteori lichidă curge din volumaşul epistolar Cerşetorul de cafea, compus de Emil Brumaru din propriile scrisori trimise, în vara lui 1980, lui Lucian Raicu. Momentul în care le-am putut parcurge - iniţial în paginile României literare, de la începutul lui 2003 încoace, apoi între aceste coperţi de carte - vine cu nota sa melancolică, nostalgică. În acest sfert de veac, destinatarul a murit, expeditorul a îmbătrânit şi noi înşine nu mai suntem copiii care-am fost. (Andreea, fata lui Emil Brumaru pe care acesta urma s-o ducă la grădiniţă în toamna lui '80, e, dacă nu mă înşel, cu un an mai mică decât mine.) "Trăsurica" timpului lor, a timpului nostru, trece încet, dar inevitabil, purtându-şi călătorii pe un drum ce se tot îngustează în zare, pe când ceilalţi, rămaşi deocamdată acasă, ştiu că le va veni şi lor rândul.
Dincolo însă de această retrospecţie, cu tonalităţile specifice, este ceva în poemele lui Emil Brumaru care impregnează şi scrisorile de aici: un lirism elegiac, o contrapondere la jubilaţia infantilă şi la frenezia sexualizantă adolescentină. Cu o margine în psihastenie şi alta în poezie, acest lirism iese din atmosfera târguşorului provincial, cu umanitatea văzută la scară, şi e "transportat" ulterior în bagajele sufleteşti ale poetului oriunde acesta ajunge cu pasul. Sau cu versul. Scriindu-i lui Raicu, după cum îşi propune, în fiecare dimineaţă, după consumarea ritualică a unei ceşti cu cafea, Brumaru suspendă sau pune între paranteze ceea ce îl incomodează, jenează, plictiseşte, irită, obţinând un interval de timp pur. În minutele şi orele epistolare, confesiunile şi văicărelile simpatice sunt o formă de expresie a artistului, desigur, neînţeles (Dan Laurenţiu nu-i publică versurile în "Cronica" ieşeană, Mihai Ursachi strigă după el: "Poetul Bulion!") şi căutând acel gust fin şi mintea analitică a marelui critic capabil să-l perceapă. Şi fiindcă "andrisantul" nu răspunde la scrisori, preferând să le citească şi să le depoziteze cu un zâmbet enigmatic, monologul ia locul dialogului, acesta din urmă devenind virtual. Treptat, expeditorul înţelege şi acceptă regula jocului. Nu mai aşteaptă, cum se spune azi, feed-back, contând pe un alt tip de comprehensiune decât cea împachetată în amabilităţi epistolare. Iar când are posibilitatea de a vorbi la telefon cu Lucian Raicu, ezită, amână, pur şi simplu se blochează: ce să-i spună?
Mai bine vorbesc, în locul lui, versurile din Dulapul îndrăgostit, volumul proaspăt publicat, ori aceste scrisorele menite să fie un rezumat şi un concentrat de Emil Brumaru. Dostoievski şi Turgheniev, recitiţi cu atenţie mărită la personajele lor, sunt până la urmă un fel de ocol pe care poetul nostru îl face pentru a ajunge la propriile dispoziţii şi obsesii creatoare. Turgheniev ascunde sânii, pulpele şi celelalte minuni femeieşti care-l obsedează pe Brumaru sub corsete şi rochii de pudoare descriptivă, cu atât mai sugestivă şi mai excitantă. Iar personajele "bătrânului Dosto" fac "atâtea porcării" câte vrem noi să citim sau să ne imaginăm. Când textul epic original nu ajută prea mult în acest sens, poetul forţează uşi închise, face să sară lacăte inutile şi interpretează pe măsură ce fabulează. Nastasia Filippovna, bunăoară, ar fi lesbiană, după ce, încă din adolescenţă, a fost "ciuruită de...", în timp ce alte fetişcane, cu frunţile lor prea caste, au acum "himenele în flăcări". O mostră de fantezie, de fantasmă dulce şi repetitivă ca un desert a cerşetorului de cafea şi niţică înţelegere.
Aşa cum profesorul de filozofie Victor Petrini, eroul lui Marin Preda, avea voluptatea de a-şi înjura de mamă şi a-şi brutaliza nevasta (pe nu mai puţin temperamentala Matilda), poetul mizează pe rafinamentul criticului literar, fiind sigur că acesta va gusta expresiile nude şi scenele de profil. Infernala comedie, manuscrisul cu sonete incendiare încheiat cu doi ani în urmă, nu poate fi publicat, întrucât morala proletară, asupra căreia veghează cenzura epocii, ar ieşi grav avariată. Îi rămâne lui Emil Brumaru acest spaţiu privat serializat şi, iată, transmisibil, care va circula cu trenul şi apoi cu geanta tolerantă a poştaşului metropolitan, până în mâinile cititorului de elită, cu acelaşi vechi viciu nepedepsit care este lectura.
Pornografia nefiind, în artă, lipsa de pudoare, ci lipsa de talent figurativ şi expresiv. Se ţine încă de coada poeziei lui Brumaru această etichetă infamantă, a unei "pornografii" cu atât mai tristă, nu-i aşa?, cu cât autorul textelor incriminate are o vârstă... Vorba ceea: om bătrân şi nu-i e ruşine să tot scrie porcării. Parcă le aud pe mătuşile acre din Cartea nunţii a lui Călinescu, femeile-molii care exprimă o atmosferă şi o mentalitate. Emil Brumaru şi oricine altcineva este pornograf în măsura în care nu poate să fie erotic, nu are resursele de imaginaţie, talent şi stil pentru a se ridica deasupra manufacturării de imagini şi scene porcoase. Nu are stil, talent şi imaginaţie lirică cerşetorul de cafea? Ar fi greu de susţinut aşa ceva: "Ar trebui o scrisoare fericită, uşoară, şepticoloră, ca de la fluture zvăpăiat la fluture meditabund pe-o păpădie! Un aer plin de raze late de lumină, ca o miere prelinsă, încleindu-ne sufletele într-un bâzâit bucuros, infinit. Poate o cană adâncă, plină cu apă proaspătă, în care să ne aplecăm, ca peste-o fântână, gura veselă de cuvinte strălucitoare. Şi nu chiar o femeie, ci doar un ciorap prelung, uitat pe marginea unui scaun, ceva care să ne amintească blând de-o senzualitate calmă, vindecătoare, simplă. Obosiţi plăcut de-o partidă magică de biliard, uimiţi de aroma unui ceai clocotit cu-avânt de samovarul credincios al familiei, lăudându-ne cu câinii noştri de vânătoare, mai dând câte-o pălmuţă peste fesele flauşate ale vreunei Marfuşte ce ne-ar aşeza ceşcuţele pe masă, vicleană, discutând aprins literatură şi economie politică, după masa s-ar topi în înserare şi ziua, la urmă, ar avea gene lungi şi nostalgice de amintire-nchisă în somn." (p. 117); "ŤClipa cea repede!ť Titlul lui Sorin Titel, atât de teoretic, a fost ani de zile o metodă de lucru pentru mine. Vroiam să prind secunda, oricât de uşoară, de superficială, de (aparent) banală. Culoarea unui fluture, ca şi mireasma unei flori, are ţâşnirea ei unică într-o clipă. Cealaltă clipă aduce altă mireasmă, altă rază, alt surâs. Există o indiferenţă, insesizabilă doar pentru oameni, a luminii de acum şi cea ce-mi bate foaia şi zidul casei după ce-am terminat fraza asta! Cred că obiectele simt mai bine! Ceaşca mea de teracotă galbenă trăieşte-n pereţii ei zmălţuiţi mii de stări ale scăderii temperaturii cafelei ce-o sorb. Sistemul nostru nervos e-un fleac pentr-un pietroi izbit de lumină, pentru un stâlp de telegraf şlefuit de izurile zilei şi-ale nopţii." (pp. 154-155).
Definitoriu pentru pagina lui Emil Brumaru, fie ea lirică ori epistolară, descriptivă ori confesivă, mi se pare acest cearcăn de melancolie. Sub unghiul moale al unei anumite priviri, visurile "detracate" ale fostului adolescent devin aproape suave, ca şi la oniricul Leonid Dimov. Cu o percepţie vizuală neobişnuită, poetul se va vedea învăluit într-o lumină "albă, rece, sfâşietoare"; şi îşi va dori să locuiască "o veşnică după-amiază", privind "această substanţă necunoscută ce curge din cer". Ar vrea să mângâie la nesfârşit blana motanului psihopomp Scămoşilă, ciorapii lesbienei Nastasia Filippovna, ceaşca de teracotă galbenă cu cafea tare, samovarul cu ceai călduţ. În clipele lui de graţie senzorială şi lirică, deloc puţine, Emil Brumaru reuşeşte să mângâie poezia însăşi.
Iată lucrul pe care trebuie să-l afle, dacă nu-l ştia deja, Lucian Raicu. n triste}e uneori luminoasă, alteori lichidă curge din volumaşul epistolar Cerşetorul de cafea, compus de Emil Brumaru din propriile scrisori trimise, în vara lui 1980, lui Lucian Raicu. Momentul în care le-am putut parcurge - iniţial în paginile României literare, de la începutul lui 2003 încoace, apoi între aceste coperţi de carte - vine cu nota sa melancolică, nostalgică. În acest sfert de veac, destinatarul a murit, expeditorul a îmbătrânit şi noi înşine nu mai suntem copiii care-am fost. (Andreea, fata lui Emil Brumaru pe care acesta urma s-o ducă la grădiniţă în toamna lui '80, e, dacă nu mă înşel, cu un an mai mică decât mine.) "Trăsurica" timpului lor, a timpului nostru, trece încet, dar inevitabil, purtându-şi călătorii pe un drum ce se tot îngustează în zare, pe când ceilalţi, rămaşi deocamdată acasă, ştiu că le va veni şi lor rândul.
Dincolo însă de această retrospecţie, cu tonalităţile specifice, este ceva în poemele lui Emil Brumaru care impregnează şi scrisorile de aici: un lirism elegiac, o contrapondere la jubilaţia infantilă şi la frenezia sexualizantă adolescentină. Cu o margine în psihastenie şi alta în poezie, acest lirism iese din atmosfera târguşorului provincial, cu umanitatea văzută la scară, şi e "transportat" ulterior în bagajele sufleteşti ale poetului oriunde acesta ajunge cu pasul. Sau cu versul. Scriindu-i lui Raicu, după cum îşi propune, în fiecare dimineaţă, după consumarea ritualică a unei ceşti cu cafea, Brumaru suspendă sau pune între paranteze ceea ce îl incomodează, jenează, plictiseşte, irită, obţinând un interval de timp pur. În minutele şi orele epistolare, confesiunile şi văicărelile simpatice sunt o formă de expresie a artistului, desigur, neînţeles (Dan Laurenţiu nu-i publică versurile în "Cronica" ieşeană, Mihai Ursachi strigă după el: "Poetul Bulion!") şi căutând acel gust fin şi mintea analitică a marelui critic capabil să-l perceapă. Şi fiindcă "andrisantul" nu răspunde la scrisori, preferând să le citească şi să le depoziteze cu un zâmbet enigmatic, monologul ia locul dialogului, acesta din urmă devenind virtual. Treptat, expeditorul înţelege şi acceptă regula jocului. Nu mai aşteaptă, cum se spune azi, feed-back, contând pe un alt tip de comprehensiune decât cea împachetată în amabilităţi epistolare. Iar când are posibilitatea de a vorbi la telefon cu Lucian Raicu, ezită, amână, pur şi simplu se blochează: ce să-i spună?
Mai bine vorbesc, în locul lui, versurile din Dulapul îndrăgostit, volumul proaspăt publicat, ori aceste scrisorele menite să fie un rezumat şi un concentrat de Emil Brumaru. Dostoievski şi Turgheniev, recitiţi cu atenţie mărită la personajele lor, sunt până la urmă un fel de ocol pe care poetul nostru îl face pentru a ajunge la propriile dispoziţii şi obsesii creatoare. Turgheniev ascunde sânii, pulpele şi celelalte minuni femeieşti care-l obsedează pe Brumaru sub corsete şi rochii de pudoare descriptivă, cu atât mai sugestivă şi mai excitantă. Iar personajele "bătrânului Dosto" fac "atâtea porcării" câte vrem noi să citim sau să ne imaginăm. Când textul epic original nu ajută prea mult în acest sens, poetul forţează uşi închise, face să sară lacăte inutile şi interpretează pe măsură ce fabulează. Nastasia Filippovna, bunăoară, ar fi lesbiană, după ce, încă din adolescenţă, a fost "ciuruită de...", în timp ce alte fetişcane, cu frunţile lor prea caste, au acum "himenele în flăcări". O mostră de fantezie, de fantasmă dulce şi repetitivă ca un desert a cerşetorului de cafea şi niţică înţelegere.
Aşa cum profesorul de filozofie Victor Petrini, eroul lui Marin Preda, avea voluptatea de a-şi înjura de mamă şi a-şi brutaliza nevasta (pe nu mai puţin temperamentala Matilda), poetul mizează pe rafinamentul criticului literar, fiind sigur că acesta va gusta expresiile nude şi scenele de profil. Infernala comedie, manuscrisul cu sonete incendiare încheiat cu doi ani în urmă, nu poate fi publicat, întrucât morala proletară, asupra căreia veghează cenzura epocii, ar ieşi grav avariată. Îi rămâne lui Emil Brumaru acest spaţiu privat serializat şi, iată, transmisibil, care va circula cu trenul şi apoi cu geanta tolerantă a poştaşului metropolitan, până în mâinile cititorului de elită, cu acelaşi vechi viciu nepedepsit care este lectura.
Pornografia nefiind, în artă, lipsa de pudoare, ci lipsa de talent figurativ şi expresiv. Se ţine încă de coada poeziei lui Brumaru această etichetă infamantă, a unei "pornografii" cu atât mai tristă, nu-i aşa?, cu cât autorul textelor incriminate are o vârstă... Vorba ceea: om bătrân şi nu-i e ruşine să tot scrie porcării. Parcă le aud pe mătuşile acre din Cartea nunţii a lui Călinescu, femeile-molii care exprimă o atmosferă şi o mentalitate. Emil Brumaru şi oricine altcineva este pornograf în măsura în care nu poate să fie erotic, nu are resursele de imaginaţie, talent şi stil pentru a se ridica deasupra manufacturării de imagini şi scene porcoase. Nu are stil, talent şi imaginaţie lirică cerşetorul de cafea? Ar fi greu de susţinut aşa ceva: "Ar trebui o scrisoare fericită, uşoară, şepticoloră, ca de la fluture zvăpăiat la fluture meditabund pe-o păpădie! Un aer plin de raze late de lumină, ca o miere prelinsă, încleindu-ne sufletele într-un bâzâit bucuros, infinit. Poate o cană adâncă, plină cu apă proaspătă, în care să ne aplecăm, ca peste-o fântână, gura veselă de cuvinte strălucitoare. Şi nu chiar o femeie, ci doar un ciorap prelung, uitat pe marginea unui scaun, ceva care să ne amintească blând de-o senzualitate calmă, vindecătoare, simplă. Obosiţi plăcut de-o partidă magică de biliard, uimiţi de aroma unui ceai clocotit cu-avânt de samovarul credincios al familiei, lăudându-ne cu câinii noştri de vânătoare, mai dând câte-o pălmuţă peste fesele flauşate ale vreunei Marfuşte ce ne-ar aşeza ceşcuţele pe masă, vicleană, discutând aprins literatură şi economie politică, după masa s-ar topi în înserare şi ziua, la urmă, ar avea gene lungi şi nostalgice de amintire-nchisă în somn." (p. 117); "ŤClipa cea repede!ť Titlul lui Sorin Titel, atât de teoretic, a fost ani de zile o metodă de lucru pentru mine. Vroiam să prind secunda, oricât de uşoară, de superficială, de (aparent) banală. Culoarea unui fluture, ca şi mireasma unei flori, are ţâşnirea ei unică într-o clipă. Cealaltă clipă aduce altă mireasmă, altă rază, alt surâs. Există o indiferenţă, insesizabilă doar pentru oameni, a luminii de acum şi cea ce-mi bate foaia şi zidul casei după ce-am terminat fraza asta! Cred că obiectele simt mai bine! Ceaşca mea de teracotă galbenă trăieşte-n pereţii ei zmălţuiţi mii de stări ale scăderii temperaturii cafelei ce-o sorb. Sistemul nostru nervos e-un fleac pentr-un pietroi izbit de lumină, pentru un stâlp de telegraf şlefuit de izurile zilei şi-ale nopţii." (pp. 154-155).
Definitoriu pentru pagina lui Emil Brumaru, fie ea lirică ori epistolară, descriptivă ori confesivă, mi se pare acest cearcăn de melancolie. Sub unghiul moale al unei anumite priviri, visurile "detracate" ale fostului adolescent devin aproape suave, ca şi la oniricul Leonid Dimov. Cu o percepţie vizuală neobişnuită, poetul se va vedea învăluit într-o lumină "albă, rece, sfâşietoare"; şi îşi va dori să locuiască "o veşnică după-amiază", privind "această substanţă necunoscută ce curge din cer". Ar vrea să mângâie la nesfârşit blana motanului psihopomp Scămoşilă, ciorapii lesbienei Nastasia Filippovna, ceaşca de teracotă galbenă cu cafea tare, samovarul cu ceai călduţ. În clipele lui de graţie senzorială şi lirică, deloc puţine, Emil Brumaru reuşeşte să mângâie poezia însăşi.
Iată lucrul pe care trebuie să-l afle, dacă nu-l ştia deja, Lucian Raicu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara