Un longeviv care, sfîrşindu-se la 90 de ani, parcă a vrut să compenseze vieţile dramatic prescurtate ale fratelui Haig şi surorii Jeni, de asemenea interesante prezenţe literare, Arşavir Acterian a fost un personaj relevant al aşa-numitei generaţii 27. Ca şi alţi reprezentanţi ai acesteia, aduce o experienţă a "trăirii", un amestec de dispoziţii morale asumate în stare brută, fără aderenţa la un sistem, ale căror semnificaţii rezultă din oscilaţiile, din jocul de penumbre ce le caracterizează. Astfel cum aprecia Mircea Eliade, mişcarea de la Criterion, al cărui program se bizuia pe năzuinţa spre o "nouă spiritualitate", ar putea fi socotită o prefaţă la existenţialismul francez. "Trăiriştii" noştri cultivau frecvent un soi de jurnal baroc, care consemnează o problematică nedeslipită de emoţie, de impulsurile umorale diverse care pun în chestiune ideile curente, valorile acceptate. E o infuzie de viaţă, un lirism speculativ în aceste pagini cîteodată măcar aparent "disperate", debusolate, o vitalitate ce ia înfăţişarea incredulităţii, angoasei. Un gest capital e cel al inadaptării în cheie avîntată ori depresivă, punct de referinţă al oricărui act creator. Arşavir Acterian îşi mărturiseşte alternanţa dintre o frenezie paroxistică, maladivă şi incapacitatea integrării în mediul social: "Veselia mea, cînd se isca, era o veselie bolnăvicioasă: tremuram, dănţuiam, chiuiam, pentru că tinereţea îmi cerea să cheltuiesc o energie prisositoare. Trăiam zile care nu-mi prilejuiau nici măcar acea senzaţie de voluptate că mă dedau unor experienţe inedite. Oriunde mă simţeam un intrus, jenat de propria-mi existenţă şi prezenţă. Era un sentiment pe care nimeni din jurul meu nu-l realiza, şi eu totuşi mă încăpăţînam să-l cultiv". Un ascuţit simţ autoscopic îl determină să se amendeze fără cruţare, bunăoară recunoscîndu-se cu lejeritate inferior lui Eugen Ionescu: "Am trăit puţin. Cvasi-inexistent. Am luat însă hotărîri care n-au rămas numai hotărîri. Nu sunt pentru asta mai puţin un leneş. N-am trăit cu o trepidantă voioşie sau cu o măcinătoare tristeţe ca, de pildă, acest veşnic îndurerat, torturat prieten, Eugen". Singurătatea sub semnul căreia se percepe diaristul se inseriază în singurătăţile analoage: "Şi, cu toate acestea, nu sunt singur. Mai bine zis, singurătatea mea nu e singură. Fiecare şi-o are pe a lui". Astfel, printr-o asemenea însumare a solitudinilor, se obţine imaginea unui rău al secolului., marcat de "o nelinişte, de o fierbere", de unde "conştiinţa suspendării, plictiseala, scîrba". Totuşi, oricît de "egoist", de "individualist" se simte, Arşavir Acterian admite o "apăsare a socialului", acceptată în înţeles generaţionist: "Atmosfera, creată de alţii, trece din­coace de obloanele pe jumătate lăsate, amestecîndu-se indiscret în treburile mele intime. Nu cred că e tocmai stupid şi fără sens cînd vorbesc unii despre generaţie". Dar cît de novatoare ar putea fi o generaţie? Îndată după formularea sa, ideea unei imanenţe a generaţiei e izbită de suspiciune: "Aş putea vorbi în acest sens de un Ťmal des sieclesť. De maladia noastră au pătimit atîţia în cursul timpului. De ce-om mai pătimi şi noi? Ce părere o fi avînd bunul Dumnezeu despre asta?". Conştiinţa scriitorului, care admite faptul că "n-o fi, poate, viaţa o repetiţie nesfîrşită, dar - în fond - ni se oferă cam aceleaşi teme care se ofereau strămoşilor noştri, aceleaşi motive şi laitmotive le dibuim, le surprindem în această universală fierbere", se deschide spre un orizont mai larg, dîndu-şi seama de zădărnicia supraaprecierii efortului personal: "Cît mi se pare uneori de artificială viaţa cărturarului, care se munceşte să-şi explice şi se străduieşte să convingă şi pe alţii de minunile care îl fixează hipnotic de pretutindeni. Unii scriitori vor să fie originali cu orice preţ şi se dau peste cap ca să uimească, să deconcerteze". O măcinare de "gînduri leneşe şi triste", cutremurate de "realitatea enigmelor", reverberează în aceste pagini al căror liman îl reprezintă constatarea miracolului: "orice miracol e cu putinţă într-o lume creată din miracol, lume care nu există decît prin miracol".

Dar recunoaşterea miracolului nu-l împiedică pe Arşavir Acterian de la o continuă frămîntare, de la o anxietate ce problematizează mereu, dovadă a împrejurării că postura religioasă poate comporta şi o latură sceptică. Nu e vorba aici de beatitudinea credinţei, ci de testarea ei prin dubiu, de tangenţă kierkegaardiană. Nu ne întîmpină extazul, ci o înclinaţie analitică, nevoia unei limpeziri prin raţiune. Aidoma unui Toma Necredinciosul pe tărîm speculativ, diaristul pipăie limitele existenţei lăuntrice, o sondează pînă la stratul absurdului: "Ce-ar fi să fac anume gesturi ireparabile? Simplu, m-aş obişnui cu ireparabilul". Sau: "Prin faptul că totul este, nimic nu se poate explica temeinic, în absolut". Sau cu un patetism al aspiraţiei spre imposibil, ca o aventură a neputinţei umane, caducă, însă cu toate acestea misterios ispititoare: "Noi vrem ce nu putem. Suntem făcuţi să vrem ce ni-i refuzat. Ar trebui să ne mulţumim cu ce avem dar nevoia de paradă, dorinţa de originali­tate, trufia, conştiinţa imperfecţiei şi nădejdea în mai bine nu ne dau pace, ne îmboldesc fără zăbavă, prostindu-ne în ochii noştri". Făcînd o afirmaţie, diaristul se grăbeşte a-i opune reversul ei, ca şi cum s-ar teme de orice fixare, de orice certitudine. Dacă "există o plăcere de a crea forme, de a acţiona, de-a te exterioriza, altfel zis "o voluptate să zburzi printre propriile-ţi manifestări", concomitent "există însă şi o scîrbă de forme", atitudinea celor "care se îmbată sorbind cu ochii pitorescul acestei vieţi, nestatornicia formelor, incertitudinea liniilor, diversitatea tonurilor, succesiunea încîlcită de armonii şi dizarmonii". Care ar fi ieşirea din dilemă? "Omul trebuie trecut printr-un purgatoriu, ca să se lecuiască de poftele sale contradictorii, de năzuinţele sale confuze, de voluptăţile sale mărunte", notează pedagogic Arşavir Acterian, deşi tocmai cele din urmă formează frecvent hrana de căpetenie a creaţiei. Fireşte, "binefăcătoare e senzaţia de a fi om sănătos", cînd descoperi că revii "dintr-o dată, cu picioarele pe pămînt", dar propunîndu-şi a deveni "asemenea celor dimprejur, neştiutor de miracolul pe care îl actualizez", ceea ce ar presupune o mutaţie regresivă a spiritului, autorul atinge notele unei umilităţi supreme: "Nimic nu trebuie să se ridice mai presus de mîncarea de toate zilele? Tot eu însă mi-am zis: ŤDa, da, la ce bun să tulburi micile bucurii ale altora? Nimeni nu poate fi mai mult decît un fleac. Ce mă-ndreptăţeşte să mă consider mai mult decît un fleac?!ť".

În ultimă instanţă avem a face cu o incompatibilitate a fiinţei de un anume tip, dominate de viaţa interioară, cu lumea. Biografemul, cum ar fi spus Barthes, al diaristului în discuţie conţine două trăsături distincte. La capătul negativ al acestui fenomen de inadaptare funciară se găseşte, după cum am văzut, desconsiderarea de sine, profundă, dureroasă, faţă întoarsă a înverşunatei adversităţi, chiar dacă nemărturisite pe de-a-ntregul, faţă de lumea ce-l refuză. O răzbunare indirectă împotriva lumii, aplicate propriei persoane, deci un masochism moral: "Sunt obsedat de o uşoară, plată, irezolvabilă problematică. Trăiesc sec şi confuz. (...) Despletesc în gînd, fel şi chip de consideraţii, de disertaţii. Mă detest, descoperindu-mi astfel pedant şi preţios, ridicol teoretician sau adolescent imberb. Mi-e silă. Nu pot ieşi însă din ceea ce sunt. Spectator al propriei mele mizerii". Incapabil de-a se abţine de-a aşterne pe hîrtie "toate nimicirile" ce i se năzăreau, "toate îndemnurile la faptă", scriitorul observă că aceste operaţii rămîn inutile. Căci ele "nu pun deloc în mişcare mecanismul psihologic şi n-au nici pe departe influenţă asupra felului meu de a fi - invariabil şi totodată capricios pînă la exasperare, ceea ce nu mă oprea de a continua să-mi cravaşez, în acest mod sterp, voinţa". La celălalt capăt al disocierii de lume, travestită într-o crîncenă desconsiderare de sine, se află admiraţia faţă de cîteva personalităţi abordate cu sentimentul ce, după toate probabilităţile, extrapolează asupra lor un ideal intim, intangibil. În vîrful piramidei absolutorii se află Nae Ionescu, "acest izvor nesecat de adevăruri", care "a fost pentru lumea românească de după războiul de reîntregire o apariţie providenţială. Acest om care se plimba în imperiul esenţelor ca într-un climat obişnuit şi căruia nimic din ce e omenesc nu-i era străin, avea darul de-a da expresie absolută gîndurilor noastre şi de-a dezlega probleme ce parcă ne sunt date ca să ne chinuim". De unde reiese ca­pa­citatea mentorului de-a se fi implicat în mecanismele sufleteşti ale discipolului, de a-l fi înzestrat cu "disciplina" a cărei lipsă o resimţea. Petre }uţea era "o namilă de om, cu verb potopitor de gigant", "un geniu verbal, singular în generaţia lui care n-a dus lipsă de vorbitori străluciţi", care "şi-a re­văr­sat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială", înconjurat prin saloane de "doamne admirative - care îl priveau cu ochi holbaţi ca la o minune". Voind într-o seară a se lua la întrecere cu socraticul }uţea, capabil a vorbi multe ceasuri fără întrerupere, Mircea Eliade "s-a dat bătut", spunînd că "ar fi onorat să-i fie secretar. Poate şi în glumă, dar şi în serios". La rîndul său, Mircea Vulcănescu, "fără îndoială capul cel mai bine mobilat al generaţiei sale", era un vorbitor infatigabil, "un tip rabelaisian", care, "deşi i se atrăgea atenţia că n-ar trebui să depăşească ora, vorbea pe dimensiunea lui". Surprinzător, Tudor Vianu are însă parte de un portret foarte rezervat. "Uscat, didactic", autorului Esteticii i se aducea un reproş formulat printr-o comparaţie cu exemplarul Nae Ionescu: "Îi lipseşte însă acea febră, acea vioiciune şi prospeţime care face din vorbirea lui N. un magnet. Ascultîndu-l pe Vianu, sunt tentat să filosofez asupra insuficienţei efortului atîtor generaţii în jurul aceloraşi probleme, peisaje de gîndire". Reacţie tipică a unui tînăr literat al anilor '30, cînd portdrapelul entuziasmului generaţionist, Mircea Eliade, reclama "depăşirea momentului universitar în cultură, coborîrea intelectualului în arenă".