Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Un tezaur de valori discografice… de Dumitru Avakian

…Se dovedeşte a fi întregul set de albume, cinci la număr, ce ne-au fost oferite în toamna acestui an de Editura Casa Radio.
Sunt înregistrările istorice ale anului 1958, anul primei ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu”, înregistrări realizate „mono”, la nivelul tehnicii acelei perioade; au fost preluate din „discoteca de aur”, au fost „periate”, „împrospătate”, pentru a se apropia de nivelul exigenţelor ingineriei de sunet a timpului nostru. Îndeobşte genul acesta de imprimări se aşază sub genericul „Înregistrări istorice”. Ele aparţin istoriei. Dar o depăşesc. Prin semnificaţie. Prin valoarea artistică. Iar aceasta pentru că muzica se poate situa deasupra datelor timpului, deasupra celor tehnice ale deceniului anilor ’50. Dată fiind perioada postbelică, prima ediţie a Festivalului enescian, concertele acestuia, galeria invitaţilor de seamă prezenţi la Bucureşti, aduceau împreună dovada faptului – dacă mai era nevoie! – că viaţa muzicală a ţării, publicul de concert, cu toţii tânjeau după normalitate. Mulţi dintre artiştii invitaţi erau foşti parteneri de concert, buni colaboratori sau prieteni ai lui George Enescu. Erau semne potrivit cărora valorile importante ale ţării, personalităţile artistice ale timpului tindeau să revină în marea familie europeană. Tot atunci, la Bucureşti, la Atheneul Român, au fost realizate unele dintre primele apropieri dintre artiştii din Estul şi din Vestul continentului european; am în vedere întâlnirea mai mult decât simbolică dintre Yehudi Menuhin şi David Oistrah, pe scena Atheneului Român, întâlnire care le-a prilejuit prezentarea dublului Concert în Re minor pentru două viori şi corzi de Johann Sebastian Bach; sunt pagini pe care fiecare în parte, înainte de 1950, le-a cântat înpreună cu Enescu însuşi. Lucrarea a fost oferită în supliment publicului bucureştean drept omagiu adus personalităţii lui George Enescu. Susţinut în seara zilei de 18 septembrie, în compania Orchestrei Filarmonicii din Bucureşti aflate sub conducerea maestrului George Georgescu, concertul a inclus Toccata pentru orchestră de Constantin Silvestri, precum şi cea de a doua Simfonie „cu clopote” de Aram Haciaturian; autorul s-a numărat printre invitaţii de onoare ai Festivalului. Momentul solistic al serii a fost susţinut de Yehudi Menuhin; albumul include realizarea Concertului în Re major de Johannes Brahms; performanţa se dovedeşte a fi o culme a artei violonistice academice de esenţă clasico-romantică; prin stabilitatea construcţiei de ansamblu, prin puritatea sunetului şi justeţea intonaţională, prin logica frazării, prin natura consistenţei spirituale a comunicării, date pe care muzicianul performer le stăpâneşte în mod absolut.
Alt album este dedicat lui David Oistrach, una dintre marile personalităţii ale artei violonistice a secolului trecut. Apare aici în compania cunoscutului pianist Vladimir Iampolski; i-a fost credincios partener în domeniul muzicii de ansamblu, un artist intim ataşat zonei camerale a cântului. Indiferent de aria stilistică abordată – sonate de Giuseppe Tartini, César Franck, celebrele „Mituri” de Karol Szymanowski, Rapsodia „Tzigane”, de Maurice Ravel, prelucrări datorate lui Fritz Kreisler –, personalitatea lui Oistrach ni se dezvăluie prin valori ce privesc declamaţia proprie cântului violonistic, o declamaţie firească, uimitor de logic, de elocvent susţinută, prin acurateţea cu care este acţionată tehnica de arcuş, prin consistenţa tonului violonistic.
Conţinutul altor trei albume se aşază sub semnul artei lui Constantin Silvestri, muzician complex, dirijor, compozitor şi pianist care a marcat viaţa muzicală românească, pe cea europeană a deceniilor de mijloc ale secolului trecut.
O menţiune specială trebuie făcută asupra albumului ce conţine imprimarea din spectacol a primei producţii româneşti cu opera „Oedipe” de George Enescu, spectacol ce a avut loc în seara zilei de 22 septembrie. Lunile anterioare au fost dedicate lucrului intens pe care Silvestri l-a desfăşurat în compania formaţiilor Operei bucureştene, a soliştilor, a membrilor orchestrei şi ai corului, muzicieni deloc obişnuiţi, la acea vreme, cu noutatea limbajului muzical enescian. Ceea ce s-a construit atunci a reprezentat piatra de temelie privind abordarea în continuare a acestei creaţii muzical-dramatice; inclusiv de către alţi şefi de orchestră, atunci când Silvestri părăsise ţara. Uimitoare rămâne şi astăzi coeziunea de monolit a construcţiei de ansamblu, substanţa dramatică ce alimentează travaliul simfonic. Este temeiul de bază al acestei imprimări discografice, o preluare directă din spectacol. În rolul titular, în rolurile importante ale lucrării, apar personalităţi de referinţă ale primei noastre scene lirice, baritonul David Ohanesian, mezzosopranele Elena Cernei şi Zenaida Pally, basul Nicolae Secăreanu, soprana Valentina Creţoiu, baritonul Alexandru Enăceanu… cu toţii trecuţi în eternitatea valorilor cântului cultivat; cei care am văzut spectacolul putem afirma că valoarea scenică a montării realizate de maestrul Jean Rânzescu a rămas ca fiind inegalabilă în ce priveşte modernitatea viziunii, cea care întăreşte raportul privind colaborarea celor doi autori, George Enescu şi literatul francez Edmond Fleg, autorul libretului; conform exigenţelor conducerii superioare de partid şi de stat – ne aflăm la sfârşitul anilor ’50! – textul este cântat în limba română, iar traducerea aparţine criticului muzical Emanoil Ciomac.
Alte două albume sunt dedicate colaborării pe care Constantin Silvestri a avut-o cu Orchestra Naţională Radio în calitate de director artistic al ansamblului. Claritatea gândirii şefului de orchestră se regăseşte în calitatea construcţiei discursului simfonic, în susţinerea pe cât de logică, pe atât de sensibilă a acestuia. Silvestri dispune de o imaginaţie creativă care înnobilează discursul simfonic. Mă refer la Simfonia a VI-a de Alfred Mendelsohn, la savoarea timbrală a pieselor Trei dansuri româneşti de Theodor Rogalski; mă refer în mod cu totul special la lucrările enesciene, la Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc, la Suita a III-a „Săteasca”. Silvestri a fost primul muzician performer care, după George Enescu însuşi, a realizat versiuni de referinţă ale marii majorităţi a opusurilor simfonice şi camerale enesciene, cele care au fost aduse în lumina atenţiei publice până spre sfârşitul anior ’50. Tot David Oistrach – cu Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de Beethoven, de asemenea Claudio Arrau, un veritabil colos al pianisticii deceniilor de mijloc ale secolului trecut –, mă refer la cel de al doilea Concert în Si bemol major de Johannes Brahms, constituie prezenţele solistice în adevăr memorabile ale primei ediţii a Festivalului, ale acestei ediţii discografice. Este o ediţie cu totul specială care, din negura teribilului deceniu al anilor ’50, aduce în actualitate valori ale perenităţii geniului uman. Voi reaminti faptul că toate aceste albume preiau imprimări din concertele publice ale vremii, că fiecare album – câte un dublu CD – este însoţit de intervenţiile radiofonice vorbite datorate lui Enescu însuşi, muzicienilor prezenţi în aceste imprimări document.
Trecând de această dată în actualitatea ediţiilor discografice de ultimă oră…; am în vedere anume imprimări speciale, de studio, ediţii elaborate de muzicieni originari din România, muzicieni stabiliţi în afara graniţelor ţării, în partea de vest a continentului european. Producţia de imprimări CD dedicată creaţiei pianistice a marilor autori omagiaţi în ultima vreme, Chopin şi Liszt, este semnificativă, este importantă. După un album Chopin dedicat integralei studiilor de concert, transcripţiilor lisztiene după cântecele poloneze, pianista Luiza Borac şi Galeria Steinway din Hanovra în colaborare cu Casa „Döll” oferă de această dată publicului meloman CD-ul „Frühlingsglaube” (Crez de primăvară), o suită de transcripţii şi aranjamente pentru pian ale unor lucrări celebre, transcripţii ale unor cunoscute lieduri semnate de Schubert, aranjamente după Mozart, făcute de Liszt, apoi de Serghei Rachmaninov după Fritz Kreisler, de asemenea transcripţii proprii ale pianistei după Francisco Tárrega. Pentru Luiza Borac importantă se dovedeşte a fi valoarea de comunicare, declamaţia pianistică ce preia căldura, firescul expresiei vocale, o expresie de nobilă adresare. Inclusiv tipul de expresie al personajelor baladei „Regele ielelor”, de Schubert, după textul lui Goethe, este conturat în deplina observare, în deplina diferenţiere a caracterelor.
Produsă de Casa „Thorofon”, selecţia chopiniană oferită de pianistul Eduard Stan în cadrul albumului său se dovedeşte a fi o veritabilă construcţie. Axa centrală a acesteia se arcuieşte pe tonalităţi aflate în relaţie directă cum sunt fa diez major şi fa diez minor vis-à-vis de tonalitatea do diez minor. Este universul tonal în contextul căruia se structurează genuri de caracter diferit, lucrări care beneficiază de vasele comunicante ale unui climat sonor apropiat. Căci Barcarola, Mazurka, Nocturna, sunt notate în fa diez, pe de-o parte, iar, pe de alta, Valsul, Poloneza, Mazurka, Preludiul, Nocturna, sunt aşezate pe do diez, urmate de o finalizare ce readuce tonalitatea semnului iniţial. Este o construcţie de natură intelectuală apropiată în parte poeticii chopiniene. Eduard Stan o concepe în virtutea unei observaţii lucide a operei lui Frederic Chopin. Demersul său ce pare a fi speculativ este însoţit aici de o meditaţie sensibil ataşată valorilor poetice, intelectuale ale textului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara