Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Un tango mas de Liana Tugearu

Una dintre personalităţile marcante ale dansului, Răzvan Mazilu, este, în acest moment, o prezenţă bucureşteană de o efervescenţă remarcabilă. îl întâlneşti în calitate de interpret sau de coregraf, sau în ambele ipostaze, pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, unde interpretează rolul principal din creaţia lui Gigi Căciuleanu, Simfonia fantastică de Berlioz, dar şi la Clubul Prometheus, într-un show, Sell Me, conceput pentru el de Florin Fieroiu şi, în paralel, pe scena Teatrului Odeon, în dublă ipostază de dansator în propria coregrafie, dar şi de actor, interpretând tot primul rol din piesa Portetul lui Dorian Gray, pusă în scenă de Dragoş Galgoţiu. La toate acestea s-a adăugat, de curând, tot pe scena Teatrului Odeon, un nou spectacol conceput de el, inedit ca formulă, Un tango mas (posibilă traducere - Un tango mai mult)
Tangoul a urcat mai de mult din taverne pe scene de teatru. Ne-a vizitat şi pe noi o excelentă trupă de profesionişti ai genului şi au luat fiinţă şi în România trupe de acest profil, precum cea care a fost invitată să ia parte la acest spectacol, aceea a Clubului Tangotangent, coordonată de Daniel Măndiţă. Dar Răzvan Mazilu a făcut încă un pas către dramatizarea acestui gen, intervenind el însuşi în acest spectacol, împreună cu Monica Petrică, solistă a Baletului Operei Naţioanle din Bucureşti, cu o serie de duete şi solo-uri, de o consistenţă şi inspirată ţesătură coregrafică, concepute desigur în stilul solicitat de linia şi istoria tangoului. Decorul simplu, redus la o masă, un scaun şi un fundal, când transparent, când opac, prin care se puteau citi unele siluete pe care ele se puteau proiecta, cât şi light-design-ul au fost realizate de regizorul Alexandru Dabija, iar costumele de Wilhelmina Arz. Acestea din urmă au fost concepute (poate înadins), pentru formaţia Tangotangent, foarte kitsch, ca linie, stridentă a culorilor şi zorzoane, iar al lui Răzvan Mazilu destul de tern, singura linie inspirată fiind cea a rochiei lungi, negre, cu spatele gol, gândită pentru Monica Petrică.
Dacă ideea de a cupla în acelaşi spectacol amatori şi profesionişti poate părea interesantă, ca propunere, până la urmă, rezultatul nu e avantajos pentru nici una dintre părţi, deoarece distanţa dintre ele este prea mare şi spectatorul face mereu salturi, de la un nivel de receptare, cu pretenţiile sale, la altul, de cu totul altă factură. Fiecare separate, în contexte diferite, poate încânta în felul său, nu însă şi împreună.
Compoziţia coregrafică concepută pentru cei doi protagonişti, evidenţiază drumul pe care-l parcurge acum coregraful Răzvan Mazilu, care a descoperit cum pot fi puse în valoare cele mai simple mişcări - spre exemplu, jocul mâinilor, şi numai al lor, fără intervenţia corpului, care ele singure reuşesc să transmită, la un moment dat, întreaga fervoare a muzicii. De asemenea, rar am văzut un obiect scenic atât de bine valorificat ca posibilităţi pe care le poate oferi un coregraf, precum masa pe care, şi în jurul căreia, se desfăşoară unul dintre duetele Răzvan Mazilu - Monica Petrică. De fapt, acest spectacol poate fi socotit un frumos cadou pe care coregraful l-a făcut Monicăi Petrică, căci rar a fost ea atât de bine pusă în valoare, ca linie elegantă a corpului, ca plastică şi ca intensitate pasională, ca în acest spectacol.
Dar, din nou, ca şi în cazul duetului Răzvan Mazilu - Bianca Fota, din Simfonia fantastică, cei doi protagonişti nu reuşesc să devină un cuplu, fiecare "cântându-şi" pasiunea în paralel cu celălalt, nu împreună. Nu s-a mai reeditat mirajul petrecut cu mai mulţi ani în urmă, când Răzvan Mazilu (Julien Sorel) şi Corina Dumitrescu (doamna de Renal) au reuşit să iasă din ei înşişi şi să se reverse unul spre celălalt, în baletul Alexei Mezincescu, Roşu şi Negru. De astă dată, fiecare dintre cei doi artişti a fost cu totul integrat atmosferei ardente, pe cont propriu însă. Voluptate dură da, ironie pe alocuri da, transfer de amor însă nu. Plastica lor de o vibrantă expresivitate, mai aşteaptă încă un "legatto".
Un tango mas aduce o notă nouă în peisajul coregrafic actual, lărgindu-şi aria într-o direcţie în care dansul scenic cult nu s-a exersat până în present şi, totodată, pune în valoare două preţioase talente ale dansului zilelor noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara