Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Un spirit liber de Gheorghe Grigurcu


Dacă potrivit definiţiei lui André Gide jurnalismul este ceea ce va interesa mîine mai puţin decît azi, putem observa că textele lui Mihai Zamfir, grupate sub titlul Jurnal indirect, au şansa de-a se aşeza pe terenul fertil al cooperării dintre gazetărie şi jurnalul intim. Evident, termenul jurnal conţine, aici, o duplicitate. Ziua e unitatea de măsură atît a jurnalului intim cît şi a ziarului. Diferă doar substanţa asupra căreia se aplică, în cazul de faţă modalitatea ziaristică deschizîndu-se cu generozitate meditaţiei, conotaţiei sensibile, particularităţii expresive a unei interiorizări. "Paginile de faţă, mărturiseşte autorul, se înscriu distanţat şi ironic în moda curentă: ele compun un "jurnal indirect", după expresia eliadescă, sînt o antologie a articolelor publicate timp de şapte ani şi jumătate în revista "România literară" sub rubrica "Mic dicţionar"". Pentru a urma o precizare autocaracterizantă nu doar din punct de vedere "tehnic": "Am subintitulat volumul Jurnal, deoarece textele reunite în el pot fi citite ca înşiruire de note zilnice; ele urmăresc istoria dintre 1990 şi 1997 şi o fac cu intensă participare emotivă, cu ataşament explicit de partea unei cauze politice bine definite şi cu o repulsie nedisimulată faţă de "vechiul regim" prăbuşit în 1989". Articolele în cauză, apărute în ritm hebdomadar, se înscriu - urmăm sugestiile d-lui Mihai Zamfir - pe două coordonate, ambele inconformiste. Natura lor literară e, cu cochetărie, declarată "inactuală", în virtutea lapidarităţii şi a aspectului lor "fragil", de fragment, menit a irita cultul sistemului, sintezei, "globalizării" nu o dată redundante: "Trecerile prea bruşte pot omorî luciditatea. Nici o ordine prestabilită, nici un plan serios în aceste prime fragmente de scris liber; priveam lumea din jur şi o comentam exclamativ, condus doar de sentimentul pur". Factura lor morală justifică astfel epitetul "indirect": "Jurnalul indirect aspiră să fie jurnalul românului anonim, obligat la tăcere decenii la rînd, dar care încearcă să-şi regăsească respiraţia normală, după ce a suportat "anii ciumei"". Altminteri spus, jurnalul în cauză năzuieşte o tranziţie de la libertatea lăuntrică, imanentă oricărei scrieri diaristice, la libertatea publică, proprie momentului 1989, în urma unei foarte lungi perioade de opresiune. Aşadar, în chip natural, un prim subiect abordat este cel al libertăţii.

Mihai Zamfir se întreabă ce este libertatea, cu o nedumerire de bun simţ, stîrnită de schimbarea istorică menţionată şi coroborată prin vizitarea tezelor celebre în materie, de prefirarea unor sintagme ale lui Platon, Spinoza, Kant, Hegel, ca şi de rememorarea sîngeroaselor ei jaloane care au fost Revoluţia franceză şi Revoluţia rusă ("n-o voi şti probabil niciodată"), dar a realizat, ca într-o iluminare, ce înseamnă lipsa de libertate: "ea înseamnă să asişti la un unic program TV de trei ore pe zi, identic în inepţie, să citeşti doar un unic ziar (la rîndul său inept), dar purtînd diferite titluri, să nu poţi circula nu numai în alte ţări, ci chiar în propria-ţi ţară, să auzi acelaşi discurs cu un cîmp lexical de trei sute de cuvinte (în care includem prepoziţiile, conjuncţiile şi adverbele), să alegi un singur partid şi, finalmente, să ai un singur drept civic - acela de a spune necondiţionat da. Lipsa de libertate este unul metafizic, unul absolut". Căci totalitarismul a sugrumat libertatea sub ambele ei înfăţişări principale, specificate de către filosoful american Isaiah Berlin, în eseul intitulat Două concepţii despre libertate, şi anume "libertatea negativă", cea de-a se exprima, de pildă, fără cenzură, şi "libertatea pozitivă", adică putinţa de-a participa la deciziile obşteşti, de-a exercita autoritatea în genere. Deşi plonjînd în dialectică, eseistul nostru se exprimă fără pedanterie, cu un surîs chinezesc: "Subtilii dialecticieni îmi vor aminti, fără îndoială, faimoasa "necesitate înţeleasă" şi "caracterul formal" al alegerilor de tip burghez, în care eu pun ştampila doar pe unul dintre mai multe buletine: e dreptul lor şi îi felicit pentru certitudinile de care sînt stăpîniţi. în ce mă priveşte, mă voi mulţumi de acum încolo cu modesta mea antidefiniţie, la care am ajuns per fas et nefas ". Aici se deschide un alt unghi, întrucît, la rigoare, nefas oferă un paradoxal colac de salvare (intervine o concepţie stoică asupra libertăţii): "Mai bine să taci decît să minţi cu bună ştiinţă - acest precept transformat în regulă comportamentală poate fi eroic, improductiv, uneori frustrant, dar e unicul ce ne poate prezerva talentul. Cîţi nu s-au pierdut alunecînd pe panta concesiilor, unii dintre ei extrem de talentaţi? Pactul cu Diavolul se plăteşte (ar fi trebuit s-o ştim de mult) cu unicul preţ acceptat, cu "sufletul" celui în cauză, pentru scriitor, cu personalitatea sa, în care talentul, cultura, conştiinţa şi relaţia cu ceilalţi formează (din păcate sau din fericire) un singur tot, indestructibil şi inseparabil". Bucuria eliberării de teroarea ispitei (căci sînt şi ispite care terorizează!) e capabilă a răscumpăra suferinţa îndurată: "Dacă totuşi ai avut tăria să nu semnezi acest pact, nici măcar prin acţiuni subreptice, ce satisfacţie enormă în clipa libertăţii şi ce disponibilitate alegră de a te instala, rapid, în Adevăr!". Deoarece e vorba de o regăsire a fiinţei naturale, de starea ei izvorîtă din codul genetic: "Am înţeles atunci un lucru neaşteptat, se confesează autorul, acela că în forul meu intim fusesem dintotdeauna liber". Şi, bineînţeles, de confruntarea cu adevărul, fiinţa (raţională) fiind magnetic atrasă spre acesta (conform unor Spinoza şi Leibnitz, dar fără cenzura menită a elimina "pasiunile"!), neintrînd în discuţie, decît eventual ca o aberaţie, căderea în ceea ce a numit cineva recent, "capcana adevărului" (aceasta ar presupune "eliberarea" prin minciună, nu-i aşa?).

Reconfortant e să constatăm consecvenţa lui Mihai Zamfir cu premisele d-sale teoretice. într-un spaţiu în care, de-atîtea ori, butada lui Arghezi, una vorbim şi alta fumăm (de-ar fi să amintim doar revizuirile admise cu o morgă principială, "de ochii lumii", însă de facto înăbuşite fără cruţare), d-sa se manifesta ca un spirit într-adevăr liber. Nici o cîtime de compromis, de adaptare, de "diplomaţie" nu se strecoară, precum un unguent... lucrativ, în mecanismul demonstraţiilor ce le efectuează. Demnitatea eseistului e ireproşabilă. în felul acesta ne este dovedită în act corelarea inevitabilă a libertăţii cu adevărul (minciuna provenind totdeauna dintr-o constrîngere vădită ori ocultată a eului). La polul opus ipocritului "apolitism", dl Mihai Zamfir săvîrşeşte o sagace analiză a postideologiei, id est a persistenţei mentalităţii ideologice, a acelei "imbecilizări" obligatorii a cotidianului pe care a practicat-o cîrmuirea comunistă şi pe care se silesc a o continua emulii ei postdecembrişti, punînd în paranteză doctrina, "pe tăcute", prin perfidia unor măsuri administrative: "Marea realizare a regimului politic de după decembrie 1989 o reprezintă înţelegerea acestui lucru simplu: poţi acţiona în spiritul unei ideologii (al aceleiaşi!) fără a mai face nici un caz de ea, fără măcar a o mai pomeni, şi cu rezultate mult superioare. La ce bun să limitezi - prin decrete şi legi - călătoriile în străinătate, cînd poţi realiza acelaşi lucru fixînd preţul unui bilet de avion Bucureşti-Paris la 350.000 lei (sîntem în 1993!- n.n.), adică la echivalentul unui an de salariu! La ce bun să mai stabileşti liste complicate de publicaţii străine interzise, cînd, fixînd preţul unui hebdomadar francez de cultură la 1700 lei, ai tăiat răul din rădăcină?". Concluzia e metaforic-drastică: "Iată cum, în noile condiţii istorice, ideologii noştri deghizaţi îşi fac treaba cu seriozitate. Pentru că ideologia e ca sifilisul: nu trece niciodată complet, nu te (mai) omoară, dar nici nu te lasă întreg". Nu mai puţin de efect ni se înfăţişează examinarea colaboraţionismului, continuat, după cum vedem cu toţii, de un neocolaboraţionism cu personaje doar uneori reînnoite, frecvent bizuit pe cele conformate pour un double emploi.

(va urma)