Un balansoar, o bancă simplă dintr-o singură scândură, un paravan traforat, un ziar și câteva simple figuri gometrice (pătrat, triunghi, trapez, cerc) trasate cu alb pe fondul întunecat al scenei. Acompaniamente de lumini, de sunete disparate ori de bucăți recognoscibile dintr-un repertoriu de muzici diverse (de la șansonete ori cântece copilărești, până la fragmente din preclasici ori din compozitori clasici și contemporani). Astea sunt componentele fizice ale unui spectacol de neuitat. Ba nu. Deasupra băncii, intermitent, apare și un mic ecran pe care se proiectează versuri de Tristan Tzara. În română sau în franceză. În contratimp cu glasul care recită într-una din aceste limbi. Și încă ceva : liniștea empatică din sală. Atenția încordată care se transmite ca o vibrație inaudibilă, halou secret al zecilor de telefoane mobile închise. Unul singur deschis, alături de mine. Un domn înregistrează pe furiș, ilegal, spectacolul. În felul lui, e și ăsta un omagiu.
Ca și Tzara arde și dada se piaptănă realizare a Teatrului Național din Cluj, spectacolul intitulat l’Om DAdA, prezentat de Gigi Căciuleanu la sala Atelier a Teatrului Național din București, este unul de referință. Primul, cu tendințe de globalitate, vizând situarea revoluției artistice Dada și a grupului de tineri care o animau, în contextul atât de special al anilor Primului Război Mondial, iar al doilea, cu iz minimalist, rezumându-se a privi de la firul ierbii turbionarele inovații personale ale lui Tristan Tzara, liderul grupului, în câmpul liricii mondiale. De altfel, imaginat ca un recital coregrafico-poetic, ca o confluență a două expresivități corporale și în același timp ca un dialog întretăiat între cele două limbi care, ca două umbre paralele, i-au ghidat inspirația inventatorului dadaismului, acest spectacol nu este altceva decât o incursiune într-un labirint, un drum care coboară concomitent în infernul și urcă în paradisul care este orice creație autentică. Pas după pas, Gigi Căciuleanu și Lari Giorgescu descoperă aceste două drumuri, ghidați de sunetele de clopote ale vieții și ale morții, desvelind din figurile cotidianului sensurile sacre ale eternului zbucium omenesc : Duminică greu capac peste clocotul sângelui / săptămânală povară ghemuindu-se / căzută-n lăuntrul ei regăsită / clopotele răsună fără noimă și noi la fel / răsunați clopote fără noimă și noi la fel / ne vom bucura auzind zgomotul lanțurilor / pe care le vom face să răsune în noi împreună cu clopotele. (...) clopotele răsună fără noimă și noi la fel / ochii fructelor ne privesc cu atenție / și toate faptele noastre sunt controlate nimic nu-i ascuns / apa râului și-a spălat atât de mult albia / încât până și lumina alunecă pe unda netedă / și cade-n adânc odată cu greaua strălucire a pietrelor. Nicicând versurile lui Tristan Tzara n-au răsunat mai deplin, mai profund ca în descompunerea brutală, ofensivă, aproximativă, aleatorie pe care cele două voci, în română și în franceză, au îndrăznit a ne-o propune timp de o oră încheiată pentru a ne arăta pe viu nebunia care trebuie să fi stat la originea procesului creativ (idee + sunet) al poetului. Zgomot de lanțuri și sunete de clopot se-ntretaie într-o dramatică partitură în care cuvintele sunt dezarticulate frânturi ale vocii omenești, uneori la limita suflului vital, iar mișcările trupurilor își sfărâmă placida coajă a ordinei cotidiene evadând într-o geometrie necunoscută și plină de mister. Fragmentelor din întinsul poem „Omul aproximativ” (traduse aici de Ion Pop) le corespunde aproximativul vizionar al compoziției acestui spectacol neobișnuit (pas comme les autres ar zice franțuzul). De altfel, într-un judicios eseu din caietul program, Gigi Căciuleanu se explică întru totul. Spicuim doar câteva fragmente: „... ce poate fi mai aproximativ decât... decât ființa umană... (...) Nebunie și structură, structură și nebunie. Poezie și gramatică, calcul și inconștiență, delir și luciditate. O geometrie a visului sau un vis (riguros de) matematic. (...) Mișcarea dansantă = un dozaj controlat și savant între haos și ordine. Să iei bastonul de ambele capete... Haosul, fără nici o structură, n-ar rezista nici o secundă, ordinea, singură, fără un dram de nebunie, n-ar putea fi decât destructurantă și catastrofică...” Însă puterea de a inventa un adevărat spectacol dadaist, un salt nebunesc în necunoscutul simțirii omenești, este de fapt adevărata victorie a Maestrului, căci altfel considerațiile de mai sus (extrase din cartea sa intitulată „Vânt, volume, vectori : eseu de cromo-analiză aplicată corpului în stare de dans”, Curtea Veche, 2008) ar fi rămas, chiar dacă nu literă moartă, mult prea puțin pentru strălucirea pe care le-o conferă realizarea de astăzi. Căci stilistica invenției, saltul în gol fără plasă, riscul de a descompune cuvinte cu speranța că mișcările trupului, vocea, luminile, umbrele (și cele câteva obiecte scenice) le vor completa și recompune într-un alt cod, le vor proiecta într-o cavalcadă de negații afirmative (oximoronul e consubstanțial acestui demers) tinzând spre infinit: toate acestea constituie osatura fragilă – fizică și esoterică – a acestei fantasme coregrafice.
Cred că, de altfel, Gigi Căciuleanu asta a făcut toată viața: a creat fantasme coregrafice, volatile și polimorfe ca norii. Să nu uităm că el a fost format la școala inegalabilei Miriam Răducanu, și că a însuflețit alături de alți, tineri și ei pe atunci (Raluca Ianegic, Sonia Dumitrescu, ceva mai târziu Gheorghe Iancu), mișcarea novatoare a dansului modern, ceea ce, în vremurile acelea, a constituit o nesperată victorie asupra obtuzității politicii oficiale. Îmi aduc aminte celebrele Nocturne de la Teatrul Țăndărică – spectacole de dans, poezie și muzică – de prin anii ’70 ai secolului trecut, și retrăiesc mirarea și bucuria cu care am aflat că improvizația și coregrafia neconvențională eliberează dansul de coercitivul principiu al calofiliei exterioare, și abia atunci acesta devine apt să traducă plastic toate trăirile sufletului și spiritului uman. În felul acesta coregraful inspirat poate pătrunde în însăși esența corporal-cosmogonică a mișcării, are acces la vibrația ei subtil metafizică.