Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Un spectacol cu Infante de Pavel Şuşară




Muzeul Literaturii Române a încetat de multă vreme să mai fie un simplu depozitar de manuscrise si documente literare, loc pentru întîlniri comemorative, spatiu de cercetare academică si furnizor de inedite si de materie primă pentru istoria literaturii. Fără să piardă nimic din toate acestea, el a devenit, în ultimii ani, gratie directorului său, criticul si istoricul literar Dan Alexandru Condeescu, un fenomen care depăseste cu mult cadrul institutional consacrat; Muzeul Literaturii... este acum un climat, un loc de confluentă a artelor, un reper cotidian pentru artisti, pentru numerosi oameni de cultură si pentru o bună parte din boema artistică bucuresteană. Dintr-o institutie necrofilă, introvertită si glacială, asa cum era înainte de 1990, cu privirile întoarse exclusiv către memoria difuză si către arhiva sistematizată, el a ajuns astăzi un factor dinamic al vietii culturale românesti, un laborator în care se realizează atît cercetarea doctă cît si maieutica subtilă a fragilului vlăstar al culturii contemporane. Alături de manuscrisul îngălbenit, de călimara secată, de ochelarii cu lentilă de lupă si de fotografia sepia, pe care timpul le-a obiectivat si le-a adus aproape de conditia exponatului mineral, fosgăie viata de cenaclu, se consacră contemporaneitatea si sclipeste intermitent, ca un girofar, promisiunea literară a zilei de mîine. La o privire atentă, s-ar putea observa cu usurintă că Muzeul Literaturii... a iesit, astfel, din starea clasică de administrator al patrimoniului istoric si a intrat decis în cîmpul mănos de pe care-si poate recolta exponatele prezumtive. Sau altfel spus, el a părăsit conditia modernă (institutiile muzeele sînt produse tipice ale modernitătii) si s-a transferat în seducătoarea efervescentă a postmodernitătii. Istoria si cotidianul, mortii si viii, strada si amfiteatrul, arhiva si cafeneaua, soapta si strigătul, zgomotul si muzica, spatiul luminos si penumbrele subsolului, literatura si arta platică se întîlnesc aici în mod legitim, îsi găsesc spontan genul proxim si transformă acest spatiu cultural într-o adevărată metaforă a vietii însăsi. Iar în această diversitate a manifestărilor, a experientelor nemijlocite si a actelor simbolice, un loc privilegiat, evident, în afara componentei literar-narative, îl are vizualitatea sau, mai exact, arta plastică. Încetul cu încetul, la început ezitant ca selectie si timid ca actiune, apoi din ce în ce mai sigur si mai decis, Muzeul Literaturii... si-a adăugat si calitatea de galerie de artă în sensul cel mai exact al cuvîntului. Zeci de artisti români si străini, de personalităti definite si de tineri la începutul carierei, si-au găsit aici forma de manifestare fie în expozitii personale, fie înlăuntrul unor cuprinzătoare expozitii de grup; această ultimă categorie a culminat cu expozitia Spatiul subiectiv din cadrul Salonului municipal, editia 1998. Fără crispări doctrinare si fără partizanate estetice, în sălile Muzeului... au fost găzduite în timp cele mai diverse formule si tendintele cele mai radical diferite: de la amatorismul ofensiv al lui Gheorghe Adoc, la cerebralitatea si rafinamentul lui Uve Kampf si de la industria mistico-mercantilă a sotilor Zidaru si pînă la spiritul protestatar si la expresia neconventională ale lui Marcel Bunea. Un singur lucru nu se făcuse încă pînă de curînd: asocierea directă a literaturii cu arta plastică, manifestarea lor simultană si izomofă în acelasi registru optico-narativ, dincolo de coabitarea lor firească si de convergenta lor profundă. O primă tentativă în acest sens, expunerea picturii semnate de Carmen Oprisan si a unor file de manuscris ale lui Valentin Iacob, a fost si primul esec al acestei formule. Pictura puternică, plină de vitalitate în substantă, iar în limbaj de un expresionism germanico-transilvănean, nu avea nici un fel de comunicare cu grafia anostă a unor manuscrise ostentative, irelevante obiectual, nesemnificative în fond si lipsite de orice mitologie substitutivă. Deliberat sau nu, această experientă nu a mai fost repetată, desi ea nu este compromisă în esentă, iar legătura imagine plastică - text literar a revenit în spatiul Muzeului... sub o formă mai putin ostentativă, dar mult mai spectaculoasă si mai profundă: comunicarea în spirit a celor două limbaje, solidaritatea lor în absolut, dincolo de orice sofism optic si de orice regie superficială. Eroii acestei actiuni, care a fost si o actiune propriu-zisă, adică un performance, sînt, de fapt, două eroine: pictorita Maria Lie-Steiner si poeta Saviana Stănescu. Cele două artiste expun împreună pictură si texte poetice în cadrul unui proiect comun, fără ca vreuna din ele să-si propună abandonarea proprie-i specificităti de limbaj pentru a flata, prin mimetism, spatiul de actiune al celeilalte. Comunicînd în mod firesc, răspunzînd legitim aceluiasi imperativ cultural si artistic, actiunea pictoritei si prezenta poetei converg fără a crea confuzie si coexistă fără a se concura. Din această întîlnire, pe jumătate inevitabilă - pentru că artele visează continuu să-si recupereze unitatea pierdută -, pe jumătate provocată si programatică, a rezultat nu numai o expozitie în două registre, ci si o carte-album care poate fi citită/privită în orice sens: ca un volum de versuri cu imagini de sine stătătoare sau un catalog color ritmat de texte lirice perfect autonome. Însă dincolo de autonomia celor două limbaje, dar si dincolo de convergenta lor ultimă, există ceva imediat care le uneste indestructibil: proiectul iconografic. Ambele artiste adoptă în reprezentare o conventie figurativă, după cum în aceeasi măsură se privesc reciproc, se portretizează recognoscibil sau generic si se scrutează, în acelasi timp, pe ele însele. Se privesc, însă, cu un ochi precaut, care stie să convertească la timp tentatia narcisiacă în ironie tandră si în feerie ingenuă. Dar ceea ce văd ele cu adevărat, în transparenta limbajului si în opacitatea propriului chip, este o configuratie misterioasă a feminitătii, imaginea aburită a unui mit. Prin tesătura unor tuse largi, care amintesc oarecum pensulatia lui Sălisteanu, chiar dacă pictorita a fost eleva lui Vasile Grigore, Maria Lie-Steiner surprinde, în compozitii preponderent verticale, siluete feminine care se topesc în propria lor anvelopă sau se încheagă dintr-o atmosferă cu densităti fluctuante. La rîndul ei, Saviana Stănescu compune în soaptă, dintr-un amestec de cruzime copilărească, de clorofilă si de perversiuni textuale suprarealiste, siluete spectrale de Infante, de idealităti feminine; care, ca la Arcimboldo, se zămislesc dintr-un chiot ludic si sfîrsesc în grave tonalităti metafizice.