Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
UN SISIF AL ISTORIEI LITERATURII de Alex. Ştefănescu


De ce rămân fără ecou cărţile lui Dumitru Micu?


Profesorul universitar Dumitru Micu este unul dintre cei mai productivi istorici literari de la noi. În jumătatea de secol care a trecut de când s-a consacrat investigării literaturii române a publicat zeci de cărţi - monografii, panorame, sinteze, istorii ale literaturii etc. - din care s-ar putea constitui o mică bibliotecă de specialitate. Anvergura întreprinderilor sau dificultăţile de ordin metodologic nu-l descurajează şi, oricum, nu-l determină să abandoneze marşul său de-o viaţă. S-ar putea crede, dimpotrivă, că tocmai ceea ce este istovitor, ceea ce pare peste puterile unui om îl stimulează. Scurta istorie a literaturii române pe care a publicat-o după 1989, se compune - aşa scurtă cum i se pare autorului - din patru volume masive. Iar "atotcuprinzătoarea sa Istorie a literaturii române (de la creaţia populară la postmodernism) este - caracterizarea îi aparţine lui Gabriel Dimisianu - un corpus istorico-literar cu dimensiuni de frescă".
În mod curios şi dezamăgitor pentru un cititor de bună-credinţă al scrierilor lui Dumitru Micu, tot acest efort rămâne fără ecou în conştiinţa literară a epocii. Ion Rotaru cel puţin s-a făcut de râs cu tentativa lui de a scrie o istorie a literaturii române. Dar Dumitru Micu este pur şi simplu ignorat, oricâte lucrări de istorie literară ar publica. Viziunea sa asupra literaturii române, ierarhiile pe care le propune fie şi implicit, criteriile utilizate în evaluarea estetică a textelor nu influenţează pe nimeni şi nici nu sunt contestate. Despre Dumitru Micu s-ar putea spune "el vorbeşte, el aude". Opera sa nu modifică în nici un fel literatura română sau înţelegerea literaturii române, nu provoacă dezbateri, nu animă viaţa literară.
În zadar sistematizează istoricul literar, cu un efort supraomenesc, mii de informaţii; sintezele realizate de el se dizolvă repede în amnezia generală. În zadar revine şi elaborează noi sinteze; acestea au aceeaşi soartă, fiind uitate şi ele în cel mai scurt timp. Dumitru Micu este un Sisif al istoriei literaturii, în sensul că poate fi admirat nu pentru rezultatul la care ajunge, ci pentru efortul pe care îl face.
Cum se explică această disproporţie dintre energia investită şi rezultatul obţinut, în condiţiile în care Dumitru Micu, în mod evident, ştie carte şi îşi practică profesia cu toată seriozitatea? O vină - dacă se poate spune astfel - are şi publicul, din ce în ce mai acultural şi mai frivol, mai înclinat să-l glorifice pe un fotbalist decât pe un om de bibliotecă. Chiar şi publicul restrâns format din specialişti în literatură este azi mai sensibil la cărţile care şochează prin ceva - fie şi prin insolenţă -, decât la lucrările de sinteză. Dar principala responsabilitate revine lui Dumitru Micu însuşi, cu mentalitatea lui de proletar al cercetării literaturii. El este atât de preocupat de străbaterea unor spaţii literare vaste, printr-o înaintare silnică, epuizantă, încât nu mai are resurse - şi nici nu mai încearcă - să vadă totul de sus, să guverneze autoritar, cu biciul ideii, lumea luată teoretic în posesie prin explorare. Citindu-i cărţile, ni-l închipuim roşu la faţă, gâfâind, animat de satisfacţia ternă de a fi dus o muncă grea la capăt.


Recensământul scriitorilor din secolul douăzeci


Apariţia recentă a lucrării Literatura română în secolul al XX-lea nu schimbă deloc situaţia. În această lucrare există nenumărate observaţii demne de interes în legătură cu un scriitor sau altul, dar lipseşte o concepţie despre literatura română în secolul douăzeci. Ce individualizează această epocă literară, convenţional delimitată, în raport cu epocile anterioare? Cum se situează ea în contextul literaturilor europene? Ce scriitori au dat tonul în literatura română de după 1900? Ce s-a preluat din străinătate? Ce s-a creat prin forţe proprii? Cum a fost marcată literatura română de comunism? La aceste întrebări şi la numeroase altele, posibile, Dumitru Micu nu răspunde. El face un fel de recensământ al scriitorilor care s-au afirmat pe parcursul secolului douăzeci, prezentându-i într-o ordine needificatoare.
Prezentările scriitorilor sunt sumare, incomplete, lipsite până şi de unele informaţii care figurează în mod curent în dicţionare (cum ar fi, de exemplu, data şi locul naşterii). În acelaşi timp, însă, ele nu sunt nici suficient de concise pentru ca, prin însumarea lor, să se ajungă la o imagine de ansamblu a literaturii române din secolul douăzeci. Textul se lăbărţează adeseori din cauza plăcerii autorului de a spune încă o dată, cu propriile lui cuvinte, ceea ce au spus scriitorii în operele lor.
Aşa stând lucrurile, lucrarea nu prezintă interes nici pentru cine vrea să afle cum au trăit şi ce au scris G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Nichita Stănescu ş.a.m.d. (se poate consulta în acest scop un dicţionar) şi nici pentru cine e dornic să înţeleagă ce s-a întâmplat esenţial în literatura română în secolul douăzeci (există destule eseuri mai clarificatoare pe această temă).
Dumitru Micu este familiarizat cu cele mai moderne metode critice, dar preferinţa sa sinceră merge către o critică conţinutistă. Luând în discuţie, de pildă, romanul Cronică de familie de Petru Dumitriu, el descrie portretele făcute de prozator în loc să descrie modul lui de-a portretiza:
"Zveltă, necoaptă, sălbatică, cu un nas fin, încovoiat, cu o gură palidă, deşi cărnoasă, ochi negri, incendiari, umbriţi de gene fine, îndoite în sus, Davida e, ca şi tatăl său, o fiinţă retrasă, tăcută, iar când vorbeşte înalţă fruntea într-un fel ce trădează un orgoliu suveran. Îmbrăcămintea îi reliefează distincţia, ţinuta mândră, distantă."
Clasificarea scriitorilor din fiecare moment literar se realizează prin repartizarea lor în categorii care sunt doar indicate (prin titluri-etichetă), nu şi definite, caracterizate sau analizate. La Orizontul tradiţiei intră V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Ion Pillat, Adrian Maniu, Aron Cotruş, D. Ciurezu, Radu Gyr şi alţi tradiţionalişti, la Modernismul - Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Al. Philippide, B. Fundoianu, la Neosimboliştii - Ion Barbu, Dan Botta şi alţi "ermetici", la Avangarda - Ion Vinea, Ilarie Voronca şi alţi avangardişti. Dar nu se explică ce a însemnat în literatura noastră tradiţionalismul, ce implicaţii a avut afirmarea lui tardivă şi de cine anume a fost respins, în ce condiţii a fost promovat modernismul şi dacă el reprezintă o vocaţie a culturii române, cum a apărut neosimbolismul, de ce am fost adevăraţi aşi în avangarda literară etc. etc.
Într-un mod cu totul neconcludent este descrisă fracturarea tragică a literaturii române în urma instaurării comunismului în România. Metamorfozele groteşti prin care a trecut creaţia literară la noi după cel de-al doilea război mondial din cauza încercărilor autorităţilor de-a o folosi ca mijloc de propagandă, ca şi ingenioasele forme de disimulare utilizate de scriitori pentru a supravieţui terorii ideologice sunt înregistrate accidental şi superficial de istoricul literar. Mulţi scriitori din această epocă au - aşa cum apar în cartea lui Dumitru Micu - aerul unor oameni fericiţi şi fără griji.
La toate acestea se adaugă comprimarea, în 15 pagini finale, din 384, câte numără cartea, a capitolului despre critica literară postbelică. Cu naivitatea unui elev care se plânge că la un examen scris a intrat în criză de timp şi a trebuit să expedieze subiectul, Dumitru Micu mărturiseşte cititorului că a intrat în criză de spaţiu şi că s-a văzut nevoit să facă o apă şi un pământ din contribuţia a zeci de critici şi istorici literari. Urmarea? În timp ce unui prozator insignifiant ca Vasile Rebreanu i se alocă 57 de rânduri, critici străluciţi - Livius Ciocârlie, Mircea Marin, Eugen Negrici, Mihai Zamfir ş.a. - sunt prezentaţi în câte 3-4 rânduri fiecare.
Dumitru Micu, Literatura română în secolul al XX-lea, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000. 384 pag.