Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Un sens de mult căutat de Ioana Pârvulescu


Născuţi la un an şi ceva diferenţă, Max Blecher şi Geo Bogza au, practic, aceeaşi vîrstă biologică. Vîrsta literară, în perioada cea mai fertilă a corespondenţei lor, 1934-1938, coincide şi ea: îşi adaptează simultan avangarda. în schimb vîrsta psihologică a celor doi este simţitor diferită. Blecher se află deja la sfîrşitul vieţii, o ştie şi o simte organic, îndură neputinţe şi umiliri pe care nici bătrîneţea nu le cunoaşte, în timp ce Bogza îşi înfruntă doar tinereţea. Ştim astăzi că i-a supravieţuit prietenului său cu �mai multe vieţi", aproape cu 60 de ani, adică a trăit de trei ori mai mult decît Blecher. Amestecul unic de vîrste pe care le �experimentează" autorul întîmplărilor în irealitatea imediată - frăgezimi temporale şi literare de început de drum şi spaime trupeşti ultime - face ca tensiunea din scrisorile sale să fie maximă. în volumul M. Blecher mai puţin cunoscut există şi epistola în care Max Blecher îi urează prietenului său, la împlinirea vîrstei de 28 de ani, să fie pe an ce trece tot mai iubit de oameni şi tot mai necesar lor, să aibă un nume luminos. Sînt atît urările pe termen lung ale unui congener care încă n-a ajuns nici el să fie necesar oamenilor din jur, cît şi, mai ales, urările unuia care are toată viaţa în urma lui şi şi-o prelungeşte numai în celălalt. Această din urmă ipostază a lui Blecher se concretizează în corespondenţa sa prin tema sensului vieţii. în timp ce tînărul Bogza îşi caută încă drumul, tatonează, respinge mai multe decît acceptă, �bătrînul" Blecher a găsit �un senz de mult căutat" (s.m.), a găsit rosturile propriei vieţi şi o acceptă aşa cum a fost. Aceste rosturi sînt pentru el prietenia şi scrisul, într-o perfectă simbioză. Dacă s-ar putea face totuşi o ierarhie a lor, pe locul I ar sta prietenia.

Ştiu că tu nu crezi în forţe oculte, nici eu - însă dacă ar exista asemenea forţe care să producă o echitate în lume, să împartă şi să repartizeze durerile, ei bine, îţi mărturisesc că aş lua asupra mea cu imensă bucurie disperările şi tristeţile tale, pentru a le suferi eu, fiziceşte, în carnea mea, decît să ştiu că te torturează pe tine. Poate vei găsi că e naiv acest gînd, aşa e întotdeauna cu gîndurile adînc simţite, care te preocupă zile şi nopţi întregi... (23.XI.1936)

Retorica prieteniei are o particularitate: scoate la iveală orice notă falsă, sună a gol la orice mimare a sentimentului. Scrisorile lui Blecher nu conţin însă nici o stridenţă. Dacă discursul prietenos (prin analogie cu discursul amoros barthesian) s-ar putea învăţa, corespondenţa lui Blecher cu Geo Bogza ar fi un minunat tratat pe temă. Formula de introducere e doar atît variată şi nuanţată de la o scrisoare la alta cît să nu se tocească: de la �Iubite domnule Bogza", din prima scrisoare, se ajunge rapid la �Iubiţii mei Geo şi Elly", apoi la �Dragii mei, mult dragii mei, Geo şi Elly", �Dragul meu Geo" sau �Iubitul meu Geo Bogza", o dată chiar la �Iubitul şi marele meu Geo Bogza". �Marele" avea în acest caz şi acoperire fizică, dată fiind statura lui Bogza şi, desigur, este o apreciere literară, la fel cum scrierea numelui întreg trimite la persoana publică, la semnătura scriitorului.
Epistolierul deţine şi secretul exprimării sentimentului fără a deveni sentimental. Emoţia este răvăşitoare dar concentrată, seamănă cu duhurile închise în sticlă din poveştile orientale: dacă le eliberezi devin uriaşe, nu le mai poţi stăpîni. Blecher îşi �traduce" sentimentele în termeni trupeşti, le dă concreteţea organicului, or, experienţa lui în transcrierea semnalelor corporale este de neîntrecut: Tot ce-am cetit /scrisoarea lui Bogza (n.m.)/ a vibrat cu putere în mine, a vibrat într-adevăr fiindcă am simţit în mine curentul acela electric particular emoţiilor adevărate" (s.M.B); �Există ceva mai tare decît simpla încredere şi fluidul acesta mă stăpîneşte pentru tine din cap pînă-n picioare. Iartă-mă că-ţi dau un exemplu: cînd viţa se sprijină pe zid este vorba de încredere sau de ceva infinit mai vital, mai esenţial?" E gata să preia toate durerile fizice ale prietenului (ca şi cum ale sale n-ar fi fost deja mai mult decît de ajuns) pentru a răsplăti cumva prietenia care i se dăruieşte. Invitaţiile, repetate pe tonuri diferite, ca Geo Bogza şi soţia lui să-l viziteze, se transformă adesea în poeme-reverie: bolnavul îşi imaginează în fel şi chip apariţia prietenilor în spaţiul său imobil, în care aceeaşi oglindă reflectă acelaşi colţ de tavan, contemplat la nesfîrşit. Sau, în termenii altei arte: �Voi constituiţi filmul cel mai interesant pe care-l văd zilnic cu zeci şi sute de detalii".
Mesajele lui Blecher sînt îndeobşte scurte, din două motive: felul în care este nevoit să scrie, din poziţie orizontală, îl epuizează şi, mai ales, cum rezultă din multe fragmente, se teme să nu-şi inoportuneze prietenul. Există însă o excepţie, o scrisoare lungă, în vădit contrast cu celelalte, datată 26.VI.1936. Sînt paginile cele mai deznădăjduite şi mai pline de speranţă în prietenie pe care i le-a scris Blecher lui Bogza. Frica lui cea mai mare nu este aceea de moarte, ci aceea de a-şi pierde prietenul. Subiectul acestei scrisori este dezvăluirea unei �trădări" pe care Blecher e convins că a comis-o: l-a primit �în mai multe rînduri" pe Saşa Pană în vizită, i-a vorbit despre scrierile sale, i-a încredinţat texte, deşi ştia că relaţiile acestuia cu Bogza erau, în acel moment, întrerupte, că exista �un diferend" între ei. Codul prieteniei, aşa cum îl înţelege epistolierul, este altul: �îmi plac situaţiile clare, lipsite de ambiguităţi şi de vreme ce tu eşti tot senzul şi toată bucuria mea în viaţă, nu vreau să am alţi prieteni decît ai tu /.../ în fond viaţa mea este ceea ce a fost ea înainte de a te cunoaşte PLUS ceea ce ai făcut tu dintr-însa" (s.m.). Chinului sufletesc i se găsesc din nou echivalente senzoriale: �mă ard cărbuni aprinşi în inimă". Nu sînt incluse, în volumul M. Blecher mai puţin cunoscut răspunsurile lui Bogza şi nu ştiu dacă ele s-au păstrat. Din felul în care continuă însă corespondenţa se poate deduce că şi prietenia lui Bogza a fost nedezminţită, că n-a obosit şi nu s-a diminuat în nici o împrejurare. Probabil că Bogza nu l-a compătimit pe Blecher (mila epuizează şi îndepărtează), iar unul dintre motive este desigur acela că descoperise în el un mare scriitor. Scrisul este al doilea lucru important în viaţa lui Max Blecher, iar prietenia se consolidează, în cazul lui, cu ajutorul literaturii.

Ştiu că nu-ţi plac asemenea mulţumiri însă fără tine aş fi continuat să vegetez în cel mai execrabil şi mai obscur anonimat, îmbuibat de visuri absurde şi de dadaisme învechite. Ţie îţi datorez înainte de toate organizarea mea şi apoi posibilităţile de publicare. Este ceva ce se numeşte �sensul vieţii", iartă-mi cuvîntul acesta mare, şi tu ai dat un sens �vieţii" mele (22.VI.1935).

întîmplări în irealitatea imediată este aşadar o carte datorată prieteniei şi este, în acest sens, atipică pentru perioada interbelică. Dacă în secolul al XIX-lea literatura română se scria adesea din prietenie şi pentru prieteni, secolul XX face din scris un exerciţiu egoist şi solitar. Blecher nu-l doreşte şi nu şi-l poate permite: are nevoie de un om apropiat pentru care să scrie, de un critic cu care să se confrunte şi care să-l sfătuiască (chiar dacă nu ţine cont de sfaturi) şi, nu în ultimul rînd, de un �manager" care să se ocupe de nenumăratele probleme ale publicării. Aceste trei calităţi le îndeplineşte Geo Bogza: îi cere lui Blecher să(-i) scrie, discută cu el pe marginea manuscriselor şi face în locul lui tot ce ţine de drumul anevoios al unei cărţi de la autor la librărie, apoi �serviciul de presă". De neînlocuit rămîne însă prima calitate, aceea de om pentru care să simţi nevoia să scrii o carte. Participă cu bucurie la ceea ce face prietenul său, fără să se amestece cînd nu i se cere şi reuşind să fie pe aceeaşi undă cu autorul. într-una dintre scrisori Blecher are această insolită apreciere la adresa cititorului său privilegiat: �Tu însă, /.../ iartă-mă că ţi-o spun, mai eşti şi foarte confortabil. Eşti un fotoliu comod, o "persoană" căreia cînd /îi/ scrii poţi lăsa totul dezcompletat şi ea pune lucrurile la punct".
Titlul cărţii nu este de la început cel ştiut astăzi: cei doi îl caută împreună şi Blecher îşi numeşte manuscrisul în mai multe feluri: Exerciţii, întîmplări (fără altă determinare), întîmplări de dragoste şi moarte. La un moment dat Bogza propune Viaţa jupuită pînă la sînge, dar pînă la urmă Blecher alege, definitiv, întîmplări în irealitatea imediată, titlu din care măcar primul cuvînt i se datorează sigur lui Bogza. Şi pentru că bolnavul are tăria, mai des decît s-ar crede, să-şi păstreze umorul, relatează, după apariţia cărţii în librăriile din Roman, un episod legat de mult-căutatul titlu: �în faţa unei vitrine unde e expusă doi ofiţeri stau de vorbă (auzită): - Ce ţi-e şi cu filozofii ăştia! Pentru ce ar pune el "irealitatea imediată" şi n-ar scrie curat "realitatea imediată"?"
Dar schimbul literar nu este univoc: Blecher, la rîndul său, dedică multe pagini scrierilor lui Bogza şi ecourilor acestora. Una dintre cele mai elogioase se referă la eseul lui Bogza despre organicitatea cuvintelor, publicat în revista unu. Entuziasmul lui Blecher, care-l apreciază drept �cel mai bun esseu pe care l-am cetit în româneşte" mi-a stîrnit curiozitatea. întrucît o binevenită notă de subsol face trimiterea exactă la nr. 32/ 1930 al revistei unu, am căutat textul lui Bogza. Am putut constata astfel că elogiile lui Blecher nu sînt gratuite şi că el respectă una dintre regulile clasice ale prieteniei, adică adevărul. Chiar dacă n-aş îndrăzni să folosesc exclusivul �cel mai bun eseu", este limpede că divagaţiile lui Bogza despre vocabular sînt, cum scrie prietenul său, �îmbîcsite cu idei bune şi tari". O altă explozie de bucurie o are Blecher la primirea revistei Frize în care Bogza publică, în noiembrie 1934, poemul De vorbă cu M. Blecher. Poezia, care deschide şi volumul M. Blecher mai puţin cunoscut, este plină de conştiinţa prieteniei, unul dintre �lucrurile esenţiale ale vieţii", şi reprezintă un răspuns generic la toate scrisorile:


�Ceasuri băteau, şapte, din turnuri ascuţite şi catolice
clopotele bisericilor din Braşov,
iar eu trezit din măduva adîncă a lemnului de pădure
coboram strada Ciocrac la no.8
şi pînă aproape de miezul nopţii
şedeam de vorbă cu prietenul meu Blecher".

Literatura română a avut numai de cîştigat din această prietenie.