Pe vremea când eram tânăr, se întâmpla uneori să merg împreună cu
Nicolae Manolescu la Casa S c â n t e i i , u n d e funcţiona „România
literară”. Aproape de fiecare dată, fostul meu profesor, mândru de
zvelteţea lui, îmi cerea să ocolesc treptele care duc spre platforma din
faţa clădirii şi, în partea fără trepte, să sar direct de jos pe
platformă. Încercam, dar nu reuşeam. Nicolae Manolescu, surâzător,
ajungea sus din primul salt, iar apoi îmi întindea mâna, ironic-amabil,
ca să mă ajute să urc şi eu.

Fără nicio milă, îmi răsucea apoi cuţitul în rană:
– Acesta e un test pentru cine vrea să fie critic literar. Nu l-ai trecut.
Momentele
trăite cu zeci de ani în urmă le evoc în prezenţa lui Nicolae Manolescu
(în biroul lui de preşedinte al Uniunii Scriitorilor), adresându-mă lui
Gabriel Chifu, Irinei Horea şi lui Horia Gârbea. Nicolae Manolescu se
amuză, flatat. Ca să-i mai retez din voioşie, adaug:
– A fost şi o
răsturnare de situaţie în favoarea mea. Într-o zi de iarnă era o vijelie
cumplită, care îl împiedica pe Nicolae Manolescu să înainteze. Eu,
având o mai mare greutate, reuşeam să-mi păstrez direcţia, dar el,
subţirel şi uşor, nu reuşea deloc să ajungă la România literară. Îl
vedeam deviind tot mai mult de la traseul nostru, împins spre dreapta de
vântul dezlănţuit, care şuiera sinistru.
Gabriel Chifu intervine:
– Hai, Alex, nu mai exagera în halul ăsta!
Nicolae Manolescu recunoaşte, cu fair-play:
–
Ba, chiar aşa a fost. Ceea ce nu ştie Alex este că am ajuns, împins de
vânt, până pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în dreptul fântânii Mioriţa.
*
Eugen
Simion mi-a reproşat în repetate rânduri că, în capitolul pe care i
l-am rezervat în Istoria literaturii române contemporane, am precizat
schiţându-i biografia, că s-a numărat după 1989 printre susţinătorii lui
Ion Iliescu. N-am înţeles niciodată de ce acest fapt trebuia trecut sub
tăcere, cu atât mai mult cu cât eu nu-l incriminez, ci doar îl
menţionez. Dar amân discuţia pe altă dată. Cert este că acum câteva
luni, intrând în librăria „Mihail Sadoveanu” de pe bulevardul Magheru,
am constatat că şefa librăriei, Geta Munteanu, care îi iubeşte pe
scriitori mai mult decât se iubesc ei înşişi (între ei), decorase sala
rezervată lansărilor de carte cu mari portrete de scriitori de azi. Ce
idee generoasă! Încă o dată, Geta Munteanu se dovedise a fi la înălţimea
nobilei profesii de librar. Am felicitat-o şi ea, cu candoare, mi-a
arătat un loc distinct pe unul dintre pereţi în care erau grupate
portretele lui Eugen Simion, Augustin Buzura şi Ion Iliescu! Am
încremenit. Am întrebat-o pe Geta Munteanu dacă îl consultase pe Eugen
Simion în privinţa acestui aranjament, iar ea mi-a răspuns: „Nu, am vrut
să fie o surpriză!” Am simţit impulsul să-i spun adevărul, dar un demon
m-a făcut să exclam: „Bine v-aţi gândit! Va fi o supriză frumoasă...”
*
În
studenţie, eu şi George Arion am fost buni prieteni (suntem şi acum) şi
am dus o viaţă boemă în doi (de fapt, în patru, pentru că de obicei
luam cu noi şi câte două fete; de unde le luam – din fondul naţional de
fete). Ne plimbam, mergeam la spectacole, stăteam cu câte o vodcă în
faţă la „Cireşica” şi, mai ales, făceam beţii de râs. Râdeam până la
uitarea de noi înşine şi ni se părea că suntem nemuritori. Citeam foarte
mult şi scriam cu înfrigurare amândoi, dar asta este altă poveste.
Odată,
la George acasă, în locuinţa lui de la ultimul etaj al unui bloc cu opt
etaje de pe Calea Griviţei, ascultam, aşezat într-un fotoliu, poezii
de-ale lui citite cu glas tare de el însuşi. Absorbit de frumuseţea
versurilor, mă uitam neatent la lucrurile din cameră. Deodată, am
tresărit. Pe un perete, erau urme de paşi care urcau spre tavan. Am
devenit atent şi am constatat că urmele traversau tavanul şi coborau pe
peretele opus până la duşumea. M-am uitat neliniştit la George: cu ce se
îndelenicea oare prietenul meu noaptea? ce puteri misterioase avea?
El
a izbucnit în râs şi atunci mi-am dat seama că-mi făcuse (din nou) o
farsă. Bietul de el! Presupun că nu-i fusese deloc uşor să deseneze
toate acele urme, suit pe scaune şi pe mese.
P.S. Sau urmele – mă întreb acum – erau chiar ale lui?!
*
După
cutremurul din 1977 am locuit câţiva ani într-o garsonieră de pe Calea
Victoriei, ai cărei locatari o părăsiseră speriaţi de şubrezenia
clădirii. Căsătorit de şapte ani, intrasem bine în rolul de soţ. Într-o
zi, ca ajutor al Domniţei, care făcea curăţenie generală, scuturam pe
fereastră o pătură. Nu prea era frumos din partea mea, din pătură ieşea
un nor de praf, care urma să se depună pe capetele trecătorilor, dar nu
aveam altă soluţie (nici aspirator încă nu ne cumpăraserăm). Deodată,
chiar pe trotuarul de sub fereastra mea (aflată la etajul doi) şi-a
făcut apariţia George Arion, însoţit de două blonde superbe. S-a bucurat
văzându-mă şi mi-a explicat, prin semne, că una din blonde e pentru
mine.
– Hai, vino cu noi!
George încă nu era căsătorit. Ducea de
unul singur (nu chiar singur, după cum s-a văzut) viaţa boemă căreia îi
fuseserăm amândoi devotaţi în facultate. Eu îmi iubeam foarte mult
soţia (sper că şi ea va citi acest text), dar la chemarea lui George am
simţit o nostalgie fără margini. Mintea îmi lucra rapid, căutând un
pretext pentru a pleca urgent de acasă. Aplecat astfel, peste pervaz, cu
pătura în mâini, răvăşit sufleteşte de amintirea anilor de studenţie,
m-am speriat groaznic când am auzit de undeva, din spate, vocea
Domniţei:
– Cu cine vorbeşti?
Atât de tare m-am speriat, încât
am scăpat din mâini pătura, care a trecut în zbor planat peste Calea
Victoriei şi a aterizat la picioarele unei doamne în vârstă de pe
celălalt trotuar.
Domniţa a aplecat şi ea capul peste pervaz, ca să
vadă cu cine vorbesc. George a salutat-o cu căldură, prefăcându-se că nu
e împreună cu cele două blonde, şi a întrebat-o mieros:
– Pot să te ajut şi eu cu ceva la curăţenie?
*

În fiecare an, de ziua mea, Eugen Negrici îmi face cadou un fazan vânat
de el însuşi. Îl aduce, frumos împachetat, oriunde m-aş afla. Dacă se
întâmplă să fiu la redacţie la România literară, gestul lui provoacă
animaţie şi, cred, şi puţină gelozie. Eugen Negrici a explicat cândva,
de mult, că m-a ales pe mine pentru că numai eu mă bucur cu adevărat de
primirea unui fazan. Că numai eu ştiu să-l gătesc. Şi că numai eu simt
şi apreciez gustul delicat-sălbatic al cărnii lui.
Şi poate că mai e
ceva, nespus de Eugen Negrici: numai eu înţeleg farmecul bărbătesc al
vânătorii, împotriva căreia tună şi fulgeră efeminaţii intelectuali de
azi (care mai sunt şi ipocriţi, declarându-se oripilaţi de împuşcarea
unui fazan, dar mâncând fără nici o tresărire de emoţie nevinovaţi pui
de găină).
Aşadar, în fiecare an, de ziua mea, Eugen Negrici îmi
face cadou un fazan. Se poate vorbi deja de o tradiţie, iar eu iubesc
tradiţiile, mai ales atunci când mă avantajează. Totul a funcţionat
perfect până în anul în care am scris despre cartea lui Eugen Negrici,
Iluziile literaturii române, un articol sarcastic şi l-am publicat în
România literară. Naiba m-a pus! Eugen Negrici nu a comentat gestul meu,
dar, când a venit – vorba poetului proletcultist – ziua înscrisă cu
roşu în calendar, nu mi-a mai adus niciun fazan. Ce trist!
Un timp,
nu ne-am mai vorbit. Apoi timpul a vindecat rănile şi ne-am împăcat
spontan, fără explicaţii. Am început să ne dăm din nou telefoane şi să
râdem, de noi înşine şi de întreaga lume. S-a apropiat din nou ziua mea,
iar eu mă rugam de Dumnezeu, în taină, ca Eugen Negrici să-şi reia
obiceiul de a-mi dărui câte un fazan.
Ceea ce s-a şi întâmplat. În
seara dinaintea zilei de 6 noiembrie, prietenul meu mai mare mi-a
telefonat şi m-a anunţat că are un pachet pentru mine. Şi că vrea să
mi-l aducă a doua zi, acasă. Îi venea uşor să facă asta, fiindcă trecea,
în drum spre locul lui de vânat, chiar prin faţa casei mele de la ţară.
I-am explicat că a doua zi nu voi fi acasă şi am convenit ca el să-mi
arunce fazanul peste gard, bine împachetat, însă, ca să nu-l poată ataca
pisicile.
A doua zi, după-amiaza, întorcându-mă acasă, am găsit
pachetul în curtea mea, în iarbă, neatins de pisici. L-am dus înduioşat
în casă şi l-am desfăcut.
În pachet erau doi fazani.