Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Un scriitor aproape uitat de Nicolae Manolescu




S-au împlinit 25 de ani de la disparitia lui Zaharia Stancu (5 dec. 1902-5 oct. 1974), scriitor adulat de critică în anii maturitătii sale si aproape uitat după moarte. Înainte de război, Stancu a avut îndeosebi reputatia unui ziarist bătăios, cu vederi de stînga, în ciuda faptului că era si poet, si încă unul remarcabil, si romancier. O dată cu Descult, 1948, prozatorul este cel ce se impune atentiei generale. Dintre numeroasele si inegalele sale scrieri de fictiune sau memorialistice, două romane (Ce mult te-am iubit si Satra) au fost considerate cele mai originale. În ultimul sfert de veac, peste această operă întinsă si variată s-a asternut o uitare la fel de nedreaptă ca si laudele de care era coplesită în deceniile 6 si 7. Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăti. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerete, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia mentionate la bibliografie.
Taifunul (Nationala Ciornei, 1937) este un roman erotic, la persoana întîi, în linia Sebastian, Bonciu, Holban sau Sulutiu. Partea de jurnal intim, caracteristică prozei din anii ă30, e redusă, ca si aceea psihologică, nota comună venind din aspectul experimental al relatiilor dintre personaje, cu un apăsat accent pe sexualitate. În definitiv, singura preocupare a bărbatilor si a femeilor, fără exceptie recrutati din medii artistice si mondene, pare a fi copulatia. Descrierea e uneori îndrăzneată, dar nu scutită de perifrazele metaforice la care romanul nostru mai vechi apela în astfel de situatii. Senzorialul precumpăneste asupra analiticului. Titlul însusi e o metaforă pentru epilepsie, boala de care suferă protagonistul (care e si narator), un pictor asaltat de femei de toate vîrstele (alt cliseu al romanului vremii). Latura morală e ca si inexistentă. Un exemplu: o tînără violată îsi vede în continuare de aventurile ei ca si cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Sexul e suveran, ca si în Femei de Sebastian, fără însă delicatetea pe care aproape toti romancierii "ionici" o arată în fata feminitătii emancipate fizic si moral.
Mai obiectiv si mai dens social este Oameni cu joben (Cartea Românească, 1941), care satirizează superficial arivismul burgheziei mijlocii bucurestene de după primul război. Romanul n-are propriu vorbind intrigă. Obsesii erotice, nimfomanie, promiscuitate, o fosgăială sexuală permanentă, iată materia epică. Economicul, politicul n-au nici o căutare. Fraza e mai putin lirică decît în Taifunul, care anticipa vag poematicul din Descult. G.Călinescu găsea chiar în Taifunul o excesivă sacadare, însusire si deopotrivă defect al romanelor tîrzii. Oameni cu joben e un roman mult mai cuminte. Dar si lipsit de relief artistic, plat, fără calităti de compozitie sau de stil.
Cel mai interesant din toate ar fi putut fi Zile de lagăr (Socec, 1945), subintitulat roman, în fond, prima carte de memorialistică a scriitorului. Internat în lagărul de la Tg. Jiu, în timpul războiului, autorul înfătisează o panoramă de oameni politici reali sau de infractori pitoresti. Meritul principal al cărtii stă în "răutatea" portretelor. Putine personaje sînt crutate, sub aspect fizic sau moral, de o viziune crudă si plină de malitie, insistentă pe detalii, diformităti si orori. Din păcate, naratorul e mult prea condescendent cu sine. Se vede si că însemnările din lagăr au fost rescrise după 1944, cu o tendentiozitate supărătoare. Romanul e mai degrabă un material brut, o colectie de biografii si întîmplări, gazetăreste redactat (în pofida cîtorva pagini de poem, atît de dragi autorului lui Descult) si dezlînat compozitional.