Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Un român la Madrid de Ion Simuţ

Exilul românesc din perioada comunistă nu este suficient de bine cunoscut nici astăzi, după un destul de lung interval de la reunirea celor două literaturi : cea din ţară şi cea din afară. Numele personalităţilor mai importante au fost vehiculate şi contabilizate, sunt invocate când trebuie, dar operele şi contribuţiile plutesc în aproximaţii, restituiri pe jumătate sau pe sfert. Iau cazul lui Alexandru Busuioceanu (1896-1961), critic de artă, poet şi eseist, cunoscut până în 1941 ca membru al grupării de la "Gândirea" (publică în revistă poezie şi critică literară). A publicat ca tânăr scriitor volumele de critică şi eseu: Figuri şi cărţi (1922), Pârvan gânditorul (1933) şi Ethos (1941). A rămas din 1942 în Spania, întâi pe funcţii oficiale (consilier cultural la Ambasada României şi director al Institutului Cultural Român de la Madrid), apoi ca exilat. Lucrează continuu în favoarea culturii române, ca publicist, traducător, iniţiator de instituţii sau colaborator la publicaţiile din exil. La Universitatea din Madrid reuşeşte să înfiinţeze o catedră de limba şi literatura română, pe care o va sluji toată viaţa.

Revista şi Editura "Jurnalul literar", conduse de Nicolae Florescu, au făcut mult pentru restituirea operei din exil a lui Alexandru Busuioceanu. Nu înregistrez aici cât s-a scris în revistă şi câte documente (scrisori, fragmente de jurnal) au fost publicate în revista "Jurnalul literar" (o asemenea înregistrare bibliografică mi-ar lua prea mult spaţiu). Dar nu mi-e greu să consemnez apariţiile editoriale patronate şi sprijinite de Nicolae Florescu. A apărut mai întâi, în 1998, un compendiu de Istoria literaturii române, pe care Alexandru Busuioceanu l-a redactat în folosul Catedrei de limba şi literatura română pe care o susţinea în cadrul Universităţii din Madrid. Ediţia româno-spaniolă a compendiului este îngrijită de Nicolae Florescu, versiunea românească este asigurată de Irina Dogaru, iar volumul este însoţit de două texte critice: un cuvânt înainte de Alexandru Ciorănescu şi o postfaţă de Andrei Ionescu despre "etapa spaniolă" a lui Al. Busuioceanu. Editura "Jurnalul literar" perseverează în subiect şi restituie în 2001 jurnalul însinguratului nostru scriitor, intitulat Caietele de miezul nopţii (jurnal 1939-1957), într-o ediţie îngrijită, note, traduceri şi prefaţă de C. Popescu-Cadem. Din păcate, autorul a intervenit în paginile sale de manuscris, în ultimul său deceniu de viaţă, s-a autocenzurat sever şi a înjumătăţit textul. Dintr-un mare fond documentar, Liliana Corobca a selectat scrisorile în limba română, primite sau expediate de Alexandru Busuioceanu, şi a realizat în 2003 un prim volum, Un roman epistolar al exilului românesc (corespondenţă 1942-1950), însoţit de tot aparatul critic necesar (ediţie critică, note, traduceri şi prezentare introductivă). Dacă acest prim volum a apărut la Editura "Jurnalul literar", de a cărei coordonare se ocupa (aşa cum am arătat) Nicolae Florescu, al doilea volum de corespondenţă (cuprinzând anii 1952-1961) apare în 2004 la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, ca o ediţie realizată în cadrul planului de cercetare al Institutului de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", tot în îngrijirea Lilianei Corobca. Bilanţul editorial postdecembrist privitor la opera lui Alexandru Busuioceanu cuprinde astfel patru volume. Nu ştiu dacă e mult sau e puţin. Liliana Corobca precizează în nota asupra ediţiei la primul volum de corespondenţă că fondul "Al. Busuioceanu", predat de fiica scriitorului la Arhivele Naţionale Centrale, conţine 60 de dosare de corespondenţă. Editoarea a lăsat deocamdată deoparte scrisorile în alte limbi (franceză, spaniolă, portugheză etc.) decât româna. Ne lipseşte contribuţia publicistică a scriitorului, participarea lui semnificativă la revistele şi ziarele din exil, importantă ca atitudine (ideatică, politică, culturală) şi substanţă a dezbaterilor. Ne lipseşte opera în limba spaniolă (poezie şi eseu) a lui Al. Busuioceanu. Dar mai ales ne lipseşte o ediţie care să restituie integral personalitatea creatoare a lui Al. Busuioceanu, cu toate scrierile sale româneşti şi spaniole, din 1915 (de la debut) şi până în 1961 (la moartea scriitorului), incluzând desigur şi opera postumă, paginile de arhivă. Cine mai ştie astăzi ce fel de poet român a fost Al. Busuioceanu la "Gândirea" şi ce fel de poet spaniol a fost în cele trei volume publicate la Madrid, în 1948, 1949 şi 1954? Cine poate judeca sau aprecia personalitatea sa în ansamblu şi să vadă rupturile, dramele, reconstrucţiile şi reconfigurările de teme şi limbaj? Întrebarea ultimă poate fi pusă şi în legătură cu Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Alexandru Ciorănescu, Horia Stamatu, scriitori de prim-plan valoric ai exilului românesc, dar şi în legătură cu alţii, din plan secund, cum ar fi N. I. Herescu, Constantin Amăriuţei, Mihai Niculescu, Antoaneta Bodisco şi mulţi alţii. Am pomenit aici numai numele câtorva dintre scriitorii cu care Alexandru Busuioceanu se afla în relaţie epistolară. Operele lor plutesc, aşa cum am spus la început, în aproximaţii, sunt restituite la întâmplare, fără un program sistematic. Ele au nevoie de întregire, adică de reunirea etapei româneşti cu opera din exil. Altfel, vom continua să glosăm despre părţi disparate de opere, despre jumătăţi sau sferturi biografice. Când, în sfârşit, aflăm ceva despre opera din exil a lui Al. Busuioceanu, nu mai ştim nimic despre opera sa de scriitor interbelic, rămânând subînţeleasă, dar în fond la fel de puţin cunoscută, chiar de către istorici literari în exerciţiu. Rămâne o singură soluţie: realizarea unor ediţii critice integrale din opera scriitorilor noştri din exil, recuperând şi partea românească, eclipsată şi ignorată. Nu e ciudat că nu le avem? Nu e ciudat că lucrăm cu secvenţe foarte limitate de operă, că nu avem ediţii de referinţă care să ne dea o imagine globală a operei scriitorilor noştri din exil, pe care tocmai i-am acceptat ca alternative viabile ale culturii române?

Viaţa cotidiană a madrilenului Alexandru Busuioceanu nu e greu de imaginat în datele ei esenţiale. Scriitorul e un singuratic care întreţine o corespondenţă frenetică. Îşi susţine cursurile de română la Universitate, îşi aşteaptă vacanţele, speră să ajungă cât mai des la Paris (unde, într-adevăr, ajunge de câteva ori, pentru a-şi completa documentările în biblioteci), dar îşi face planuri şi pentru Londra (unde nu ajunge), pentru München (unde iarăşi nu poate merge, din motive de sănătate precară), adică acolo unde are prieteni mai apropiaţi. Familia (soţia şi fiica) i-au rămas în România, la Braşov, şi obţine cu greu câteva informaţii despre viaţa lor (se adresează şi lui Sadoveanu cu acest scop, p. 188-189). Cam din 1955 e din ce în ce mai grav bolnav, suferă în plus de insomnie, nu are mijloace materiale pentru a se trata. Scrie cât poate articole pentru publicaţiile din exil, colaborează la posturile de radio, solicitând cu demnitate remuneraţiile cuvenite. Îşi gospodăreşte o sumă modestă la o bancă din Lisabona, prin intermediul lui Victor Buescu. În 1954 publică la Madrid al treilea volum de poezii în spaniolă şi se îngrijeşte să-l trimită în cele patru zări. Studiile mai deosebite, ca acela despre "utopia dacică", intră de asemenea în reţeaua de comunicări cu prietenii. Îi răspund mai rar, dar cu bune aprecieri, Mircea Eliade şi E. M. Cioran. Îi scriu des Victor Buescu de la Lisabona (până se ceartă, p. 140, 144), N. I. Herescu, Virgil Ierunca de la Paris, Grigore Nandriş de la Londra, G. Racoveanu din Germania, Emil Panaitescu de la Roma, Al. Ciorănescu din Insulele Canare şi mulţi alţii. Cel mai apropiat de Al. Busuioceanu mi s-a părut, în intervalul ultimilor ani, 1952-1961, D. N. Ciotori, jurist, membru al Comitetului de Rezistenţă Română de la Paris. O relaţie epistolară interesantă este întreţinută cu poeta Antoaneta Bodisco. Se lamentează unul altuia despre dramatismul trecerii de la limba română la limba spaniolă, despre incertitudinile creaţiei, ajungând şi la complicităţi sentimentale (,Dacă vrei să vezi de cine mă îndrăgostesc a patra oară, ia oglinda ta de mână şi uită-te în oglindă" - îi scrie, cu prea mult elan, confidentul imprudent în 26 aprilie 1954, p. 119), complicităţi ce trebuie însă cenzurate (după un flirt mai de tinereţe cu maestrul Busuioceanu, Antoaneta se căsătoreşte cu un scriitor estonian şi, prin urmare, cere discreţie şi limitarea comunicării epistolare la problemele poeziei).

Semnele "viesparului naţional" din exil (cum îl numeşte D. N. Ciotori, p. 101) străbat şi în această corespondenţă. Există nu numai adversităţi, ci şi duşmănii ireductibile. Aron Cotruş nu este simpatizat deloc (p. 91-93). Al. Busuioceanu se fereşte cât poate de conflicte şi de rele vecinătăţi, ca aceea a legionarilor. Interpretul muzical Nelu Manzatti, pregătind o serată la Madrid, îi cere poetului, în 14 aprilie 1954, să evite asemenea interferenţe în organizare: "Ştiind mai ales că Spania este citadela legionară, nu aş dori ca prezenţa mea acolo să fie interpretată pieziş" (p. 115). Şi mai semnificativă este grija aceluiaşi Manzatti pentru Vintilă Horia, care urma să vină de la Buenos Aires în februarie 1953 şi să se aşeze la Madrid: "Mâine pleacă spre Spania prietenul Vintilă Horia cu familia. A desfăşurat aici o admirabilă activitate culturală şi lasă sincere amintiri şi regrete. V-aş ruga, fără ca el să ştie, să-i acordaţi tutela şi auspiciile. Are toate calităţile de a evolua. Trebuie ferit însă de a se alipi vreunui clan. Mă gândesc la extremiştii (în nici un caz comunişti), care ar putea să-l influenţeze sau să-l oblige. Ar fi păcat pentru stilul şi talentul său" (p. 43). Existau şi astfel de protecţii prieteneşti, destul de greu de imaginat într-un exil foarte dezbinat.

Poetă şi prozatoare în plină afirmare, Liliana Corobca este şi o foarte serioasă cercetătoare. Şi-a însoţit ediţia cu informaţiile necesare, având ca principală sursă, după cum mărturiseşte, Enciclopedia exilului literar românesc de Florin Manolescu. Uneori a prea simplificat informaţia. Era nevoie de precizarea unor detalii ale exilului, pentru a contextualiza scrisorile. Numele care lipsesc din dicţionarul lui Florin Manolescu nu beneficiază în ediţie de explicaţii mulţumitoare (istoricii C. Marinescu şi Emil Panaitescu, fără consemnarea anului morţii) sau sunt ignorate cu totul (ca, de pildă, despre C. Ghidel, p. 50, Traian Popescu, p. 53, sau filosoful Ştefan Teodorescu, p. 51). Alteori, notele seci sunt inutile, ca în cazul "Maxim Gorki (1886-1936), scriitor rus" (p. 293). Dar aceste lacune nu pot umbri meritele unei serioase restituiri documentare, efortul de transcriere şi ordonare a materialului epistolar. Un teritoriu nou ni se dezvăluie şi renaşte o lume în jurul unui scriitor român aflat la Madrid.

Cât a trăit, până în 1961, Alexandru Busuioceanu a fost un reper şi un factor coagulant pentru atmosfera culturală a românilor din Spania.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara