Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Un roman despre violenţa iubirii de Alex. Ştefănescu

Unul dintre cele mai frumoase titluri din câte pot fi văzute pe copertele cărţilor aflate în prezent în librării este cel al unui roman publicat recent de Traian Dobrinescu: Când Dumnezeu îmi spunea pe nume. Autorul, cunoscut ca poet, un poet original, cu o tăietură bărbătesc-lapidară a versurilor, s-a angajat decis în aventura scrierii unui roman, iar aventura s-a terminat cu bine. Romanul, la fel de inspirat ca titlul, îl cucereşte pe cititor şi îl transportă departe de viaţa prozaică de fiecare zi.

Este vorba de o poveste de dragoste, trăită de un bărbat de patruzeci şi nouă de ani, Damian Dragotescu, şi o femeie de numai douăzeci şi cinci, Daniela Lia Cristea (alintată de el "Danalia"). Ceea ce se întâmplă între cei doi este istorisit, alternativ, la persoana a treia, din perspectiva scriitorului, şi la persoana întâi, din punctul de vedere al lui Damian (care se spovedeşte unui cunoscut, Luca Pietreanu). Damian a lucrat după căderea lui Ceauşescu în presă, apoi a cumpărat o fermă părăginită undeva, în apropiere de Dunăre, la Colina, şi s-a ambiţionat să o redreseze. Chiar la începutul acestei întreprinderi, într-un moment de descurajare, când pentru Damian şi chiar pentru lucrătorii de la fermă cu mai multă experienţă totul, la fermă, pare împotmolit definitiv, îşi face apariţia Danalia, ca medic veterinar. Ea vine cu idei noi şi mai ales cu o însufleţire care se transmite celor din jur. Muncind până la epuizare, de dimineaţa până seara, alături de femeia faţă de care simte o atracţie irezistibilă, bărbatul face să renască şi să prospere ferma.

Danalia are însă un logodnic la Bucureşti, pe care nu se poate hotărî să-l părăsească. Damian are şi el o soţie, Cecilia, dar nu şi o căsnicie, întrucât viaţa lor conjugală a expirat de mult şi nu mai funcţionează decât ca o formă de detestare reciprocă. Această situaţie generează un dramatism fără termen de comparaţie, o ardoare deznădăjduită a dragostei dintre protagoniştii romanului. Ei se iubesc violent, fizic şi metafizic. Se joacă permanent cu focul, riscând să înnebunească, să moară sau să ucidă. Scriitorul conduce cu o mână sigură naraţiunea, împiedicând-o să alunece în melodramă. Chiar şi scenele de sexualitate dezlănţuită, care atât de rar reuşesc prozatorilor români, inclusiv scena în care Damian îl smulge brutal pe rivalul său din braţele iubitei şi continuă ce a început el, sunt verosimile şi răvăşitoare.

Un fel de paralizie a voinţei, subtil justificată din punct de vedere psihologic, îl determină pe Damian să renunţe în ultima clipă la Danalia şi să-şi accepte, singuratic, scufundat în muţenie, bătrâneţea. Trăieşte retras la fermă şi se pare că aşa se va încheia viaţa lui. Dar, lovitură de teatru. Luca Pietreanu, cel căruia îi povestise întreaga sa odisee amoroasă, îi trimite, post-mortem, un dar mai puţin obişnuit, o femeie, Daria. Ea soseşte la fermă, cu cenuşa celui care a fost Luca Pietreanu într-o cutie de lemn, explicând că ultima dorinţa a acestuia a fost ca rămăşiţele lui pământeşti să fie împrăştiate într-un loc anume de pe malul Dunării. Era la mijloc de fapt un scenariu, conceput astfel de Luca Pietreanu încât Daria să ajungă în braţele lui Damian.

Romantic şi patetic, dar sobru, cu o linie elegantă, ca a celebrului film Casablanca, romanul ar putea fi ecranizat cu succes. Există însă în cuprinsul lui şi pasaje care, prin natura lor pur literară, cu greu ar putea fi traduse într-un limbaj cinematografic. Printre ele se numără, îndeosebi, acelea referitoare la cumplita gelozie trăită de Damian. Asemenea lui Gib Mihăescu, Traian Dobrinescu analizează infernul unei obsesii:

,Sfârşitul săptămânii a fost chinuitor. Două zile şi două nopţi şcât timp Danalia s-a aflat la Bucureşti, la logodnicul ei, n.n.ţ urmărind-o cu gândul. Treceam printr-o poartă incandescentă în altă lume, unde mintea crea cele mai bizare şi insuportabile imagini, cu ea zvârcolindu-se sub logodnicul ei. Am dormit puţin şi am mâncat şi mai puţin, am călărit pe deşelate, fugind de nălucile care mă alergau. Mi-am promis să o alung, să-i cer să renunţe la el, s-o cer în căsătorie, să... Da, chiar s-o cer în căsătorie! Luni dimineaţa arătam ca o stafie, răvăşit, tras la faţă şi nebărbierit, dar nimic din ce mi-am promis să fac nu am făcut. Am privit numai şi am trecut mai departe, ea rămânând toată ziua în grajdul mânjilor. Nu a mâncat nimic, îşi consuma în singurătate vinovăţia de a fi fost cu celălalt două zile şi două nopţi. Sau de a fi fost cu mine, într-o trădare de o săptămână."

Sunt şi alte stări sufleteşti abisale explorate cu mare curaj în carte, de exemplu tentaţia irezistibilă pe care simte Damian de a-l ucide, prin înecare, pe logodnicul Danaliei:

,Între ţărm şi grindul acoperit de apă sunt patruzeci de metri, unde apa este adâncă şi el ştia lucrul ăsta, pentru că înotase cu Danalia. Eu l-am dus însă pe un drum care trece pe lângă grind, căci grindul are o lungime de numai douăzeci de metri. Orgolios şi dornic de competiţie, care urma să-i aducă laudele femeii pe care tocmai o câştigase, a acceptat provocarea, ştiind că ţinta era grindul. Am plecat şi l-am lăsat s-o ia înainte, apoi am trecut uşor pe lângă el, forţându-l să accelereze. Când am ajuns cu câteva lungimi în faţa lui, am mers în acelaşi ritm cu el, dar am deviat cu câţiva metri spre dreapta. În dreptul grindului s-a lăsat, iar faptul că nu a dat cu picioarele de fund l-a speriat şi a intrat în panică. Sfârşitul era aproape, îl vedeam cum dă din braţe şi se scufundă. M-am uitat la ţărm, unde Danalia ne privea impasibilă, de parcă ar fi gândit acelaşi lucru ca şi mine. A patra oară când a ieşit la suprafaţă, a stat doar două, trei secunde şi a bolborosit ceva cu ochii ieşiţi din orbite, apoi s-a lăsat la fund. Ultimele bule de aer au apărut la suprafaţa apei. Danalia continua să ne privească liniştită, pentru o secundă privirile noastre s-au întâlnit peste luciul apei care ne despărţea, părând să spună: faci ce vrei, treaba ta, îmi este indiferent ce se va întâmpla. Parcă m-am trezit dintr-un vis urât, m-am întors şi m-am scufundat după el. Când l-am scos la suprafaţă, părea mort şi l-am tras după mine în direcţia grindului, unde a reuşit să-şi revină."

Romanul lui Traian Dobrinescu, remarcabil prin intensitatea trăirilor, are ceva tonic-ameţitor, ca aerul tare de munte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara