Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Românească:
Un roman "deflationist" de Daniel Cristea-Enache

E destul de dificil, dar nu imposibil, să găsim o configuraţie a prozei de astăzi, cu romanul, ca de obicei, în prim-plan în preferinţele publicului şi atenţia criticii. Anii '90 au făcut să se vorbească despre un nou realism, cu capitole consistente extrase din episoadele postrevoluţionare, ca şi din istoria mică, privată a personajelor puse în pagină. În schimb, intervalul următor sparge şi fărâmiţează această schemă dominantă: urmărind debuturile din ultimii ani, observăm o diversificare a modelelor epice şi a proiectelor narative, numeroase ficţiuni alternative, auto-centrate, ireductibile la un numitor comun. Sorin Stoica, Florina Ilis, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Popescu, Ioana Bradea, Florin Lăzărescu, Filip Florian: autori din aceeaşi generaţie, dar atât de diferiţi ca tematică, problematică şi scriitură încât se poate spune că ei împart exclusiv momentul debutului editorial. Dincolo de amprenta personalităţii fiecărui scriitor, această dispersie se explică şi prin atomizarea societăţii noastre, sătulă de "indicaţii preţioase" şi principii unificatoare, ba chiar şi de regulile decenţei unui comportament public. Înţelegem cu greu un individ (şi atunci, în mod logic, şi un prozator) în afara codului pe care el l-a asumat şi în interiorul căruia evoluează. A-l aproxima şi judeca apelând la o normă unică e nu numai o eroare de adecvare, dar şi un lucru perfect inutil. Căci niciodată nu-i vom vedea pe fundamentalistul ortodoxist şi pe sfios-obraznicul partizan al toleranţei sexuale întâlnindu-se pe străzi nu pentru a se înjura şi lovi cu sete, ci pentru a se înfrăţi şi iubi. Epoca ştergerii diferenţelor a apus. Acum suntem în cea a sublinierii lor. E cheia în care poate fi citit şi romanul de debut al lui Adrian Schiop, pe bune/ pe invers, puţin comentat de critică şi, probabil, şi mai puţin rulat de un public mai larg. Luând în considerare şi faptul că protagonistul e un onanist consecvent, putem spune că autorul şi-o face cu mâna lui: cartea începe cu o "dedicaţie" ce se doreşte spirituală, dar nu face decât să scârbească un lector curios. Când tânărul prozator ţine să aducă "mulţumiri speciale/ orificiului genital al mamei mele,/ fără de care elaborarea mea n-ar fi fost posibilă./ mii de mulţumiri mamei/ pt acurateţea cu care şi-a uns labiile/ la momentul oportun" (pp. 13-14) ori crede nimerit să amintească numele unei sfinte ca Maica Tereza într-o serie aberantă ("pace pt aluniţa malignă a mădălinei manole./ pace pt clitorisul hipertrofiat al măicuţei tereza./ pace în bordelurile sado-maso din thailanda./ pace pt body m/ f count şi corditorii de trupuri", p. 17), nu e de mirare că gestul reflex al unui cititor normal constituit este să arunce cât colo volumul, înainte ca acesta să debuteze efectiv. Agresivitatea promoţională e o atitudine pe care Adrian Schiop o ia mai mult la propriu decât la figurat, obţinând exact efectul contrar celui scontat. Dacă trecem însă de această penibilă introducere, vom avea surpriza de a descoperi un roman original şi incitant, fără datele pornografiei, deşi un anumit cuvânt format din patru litere e repetat cu insistenţă. Proiectul este detaliat, într-o notă de subsol, în al doilea capitol: la 30 de ani, autorul reia un text scris la 26, o versiune "îngrozitor de statică şi cât se poate de plicticoasă la lectură". Prima relatare e cea "pe bune", a doua fiind ficţionalizată şi upgradată, cu un ton nou, "contrafăcut", şi aserţiuni "in a way simulate". Între versiunea pe bune şi cea pe invers a romanului, autorul a fost plecat în Noua Zeelandă, unde nu a rupt gura târgului, dar şi-a mai consolidat cunoştinţele de engleză. Eroul său are vocaţie homo, însă inversiunea pe care scriitorul o conturează e de natură scripturală, nu sexuală. Reflecţiile asupra propriului proiect narativ sunt consistente, romanul echivalând aproape, la modul postmodern, cu însăşi istoria scrierii lui. Metatextul predomină, în timp ce realitatea pătrunde cu greu şi pentru puţin timp în interiorul povestirii, fiind filtrată intelectual de către un narator şi nişte personaje cu inteligenţă peste medie. Realitate, discursuri alternative despre realitate, analiză minuţioasă a acestor discursuri şi textualizarea, cu un coeficient de umor, a elementelor de analiză: iată traseul urmat de Adrian Schiop, la antipodul romanului realist, care impregnează textul cu iluzia verosimilităţii. Să vedem câteva fragmente relevante: "De fapt, două dintre poveştile lui Mircea contează mai departe, fac naraţiunea mea să progreseze - povestea despre deflaţionism şi cea despre spaţiu. Nu mă mai obosesc să le dau o interfaţă narativă friendly, mai bine le dau pe post aşa nude. Povestea deflaţionistă o colportase de la frai-so, care vroia să se specializeze pe chestii dure, logică şi filozofie analitică. Pe scurt, deflaţionism = atitudine demetafizicizată, şi, prin extensie, atitudine critică faţă de poveştile care au un punct de pornire speculativ. Tot ce se poate spune, se poate spune clarťşi Ťdespre ce nu se poate vorbi, să se tacă erau cele două premise ale deflaţionismului, motiv pt care deveneau suspecte - adică inflaţioniste - toate poveştile care vorbesc despre suflet, intuiţie, inconştient, creativitate, ireductibil uman etc. Doi: povestea despre spaţiu. (...) zici scriitor profund, zici un background reflexiv, legat de problema temporalităţii, v. Memoria, Moartea, Timpul, Istoria şi totul e pierdut de-acum. (...) se trăieşte la viteze tot mai accelerate şi de aia poveştile lungi nu mai ţin. Om nu mai există decât pentru noi şi alţi câţiva asemenea, cei care vin după noi aşteaptă altceva - şocuri, senzaţii high voltage, efecte cât mai percutante, poveşti cu aliniate tot mai scurte. ŤInteligentť este, pentru ei, cel care are disponibilităţi la sau pentru cât mai multe poveşti, dar fără să le crediteze absolut... În fond, există kilograme de chestii de văzut/ făcut în afară şi popor destul în jur cu care să te simţi bine. Istoria nu o să mai intereseze pe nimeni, iar hărţile politice, din momentul ăla, o să se spargă într-o puzderie de lumi suprapuse, lumi instabile ca şi contraculturile de acum: alternative nations..." (pp. 137-138); "eu de-abia mă pornisem, ei au valori, cred în Kestii, nu sunt stricaţi ca noi. În definitiv, zic, ştii de ce nu se poate discuta cu ei? Pt că întâi cred în Kestii şi apoi evaluează critic. Atinge-i la Kestie şi fac ca trenul, ca băieţii de cartier când îi înjuri de mamă. Habar n-au de povestea asta, că întâi evaluezi critic şi apoi te arunci la opţiuniť, sunt limpede şi calm, calm like a bomb, Ťlor le place să citească, sunt culţi, au cultură generală, ştiu cine a fost regele Carol. Dar, cu cât citesc mai mult, cu atât se încuie mai tare, folosesc cărţile ca să-şi justifice prejudecăţile, ce om era tata, ce bărbat regele Carol.ť" (p. 206). Acestea fiind teoriile personajului principal şi ale unora dintre prietenii săi apropiaţi (în special cel mai mare dintre fraţii Minică, a cărui personalitate îl fascinează), conflictul romanului se plasează la nivel discursiv. Sunt câteva momente de leşinată acţiune, un rudiment de intrigă, două-trei scene cu un anume potenţial epic - toate rotite în jurul trăirilor eroului, la pubertate sau în armată, în preajma câte unui tânăr de acelaşi sex. Dar acest redus conţinut de viaţă trăită este ambalat în straturi-straturi de text şi metatext, povestiri pseudo- şi auto-referenţiale, la a doua, a treia, a zecea mână... Amicii din gaşcă, aplicând o grilă deflaţionistă discursurilor standardizate ale epocii, vin cu "faze ficţionale" care se lungesc la nesfârşit, într-o adâncime autospeculară. Şi cultura înaltă, tip Humanitas, şi cea postmodernă, propagată de un grup concurent şi trendy de studenţi, le repugnă acestor tineri citiţi şi cinici, trecuţi prin atâtea lecturi grele şi conştienţi de toate clişeele care circulă. Pe de altă parte, ei nu se regăsesc în subcultura tip BUG Mafia, cum sugerează prefaţatorul cărţii, neatent tocmai la structura ei deschisă. Cântecele Mafiei, pline de revolta şi de organele genitale ale băieţilor de cartier, sunt o experienţă ce survine, spre finalul romanului, numai ca o gură de real, un fel de mâncare mai populist servit de un tânăr (pe Nicu Popa, mai pragmatic, mai paysan, nu-l pun la socoteală) intoxicat de atâta reflecţie, analiză, deconstrucţie. Acesta e şi farmecul cărţii, cu nişte studenţi/ absolvenţi deştepţi care demistifică totul, neomiţând să-şi considere critic propriile teorii şi povestiri. Merită să citim cu atenţie acest roman, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a evalua tendinţele din societatea românească (din mainstream şi underground) analizate în el, laolaltă cu diferenţele lor, bine punctate de Adrian Schiop. Apoi, ne putem "arunca" şi la opţiuni individuale, care pot coincide sau nu cu cele ale tânărului prozator.