Ioana Pârvulescu, prozatoare şi eseistă, istoric şi critic literar, s-a aflat, aşa cum se ştie, printre laureaţii din acest an ai Premiului European pentru Literatură. Un premiu despre care ni se spune că e acordat „prozatorilor emergenţi din ţările membre ale Uniunii Europene“ (v. „Rom. lit.“, nr. 40/2013).

Emergenţă vrea să însemne propensiune, capacitate dovedită de a înainta, de a produce noutate. Este ceea ce a realizat Ioana Pârvulescu prin romanul Viaţa începe vineri, din 2009, tradus în suedeză şi acum premiat. A mai scris între timp un roman, Viitorul începe luni (Ed. Humanitas, 2012) , şi tocmai îl citeam când am aflat despre premierea celuilalt. Aş spune, având în faţă amândouă cărţile, că prima se înscrie perfect în linia emergenţei, iar a doua în aceea a confirmării prompte a însuşirilor pe care prima le anunţa. Prin cuprinderea socială amplă, prin mulţimea personajelor vii, prin tehnicile narative complexe Viitorul începe luni este cartea deplinei maturităţi literare a prozatoarei, aptă să construiască durabil şi memorabil, după cum se poate constata. Voi nota câteva lucruri despre acest al doilea roman al Ioanei Pârvulescu, mai puţin discutat, parcă, decât primul şi încă nepremiat.
Numai sugerată în romanul dinainte, în Viitorul începe luni capătă extensie tema alunecării în timp, în trecut şi în viitor, potrivit unei viziuni pentru care prezentul este o dimensiune labilă. Cititorul căruia naratorul i se adresează este plasat de către acesta în viitor („Pentru tine, care te afli în viitor, va fi demult trecută şi de tot moartă lumea aceasta“), la distanţă de un secol de întâmplările despre care i se vorbeşte. Acestea se petrecuseră în 1898. Atunci avusese loc la Ateneu conferinţa despre corset a tânărului doctor Gerota, stârnitoare de vâlvă în mediile bucureştene mondene, atunci se întâmplă misterioasa răpire a băieţaşului-curier de la „Universul“, atunci au loc dramele familiei Margulis, cu boala Juliei, fata care ţine şi un jurnal, atunci are loc înmormântarea cu mare pompă a lui Alecu Beldiman, directorul „Adevărului“ şi numirea în locul său a lui Constantin Mille, liderul socialist, ajungându-se şi la o încercare de asasinare a Regelui , complot eşuat, dar punând pe jar poliţia lui Conu Alecu şi jandarmeria generalului Algiu, instituţiile de asigurare a liniştii publice. Totul culminează cu serata fastuoasă oferită de Pavel Mirto, ziaristul de la „Universul“, împrejurare care adună simbolic laolaltă, după atâta agitaţie, toate personajele principale.
Aşadar „martorul“ întâmplărilor, al dramelor , al aventurilor de la 1898 este insul din anii „2000 şi ceva“ , adus să privească la ce se petrecea în Bucureştii de demult, evenimente pe care istoria le clasase, atunci cînd le luase în seamă, dar pe care naratorul le resuscită. Le vede cu ochii săi, receptorul de peste un veac, sau cu aceia ai naratorului care le şi trăise? Şi cu ochii unuia şi cu ai celuilalt, acesta e sentimentul pe care cartea ni-l impune, mereu trecându-ne dintr-o lume în cealaltă.
Complicată este în romanul Ioanei Pârvulescu poziţia naratorului, el nefiind de fapt unul singur ci mai mulţi, prezenţa dominantă având-o Pavel Mirto, dar intervenind şi alţii în naraţiune, fără a fi preveniţi totdeauna asupra persoanei care vorbeşte, lăsaţi fiind să o ghicim după ceea ce spune despre una sau alta şi după locul pe care-l ocupă în ierarhia socială de la 1898. Alcătuitori sau numai cititori ai celor două mari ziare din epocă, „Adevărul” şi „Universul”, sunt văzuţi când din perspectiva lumii de atunci, când din a celei de azi, proiectaţi în ambianţa unei porţiuni de spaţiu bucureştean pe care Ioana Pârvulescu, de data aceasta, nu doar o descrie, ci şi o scrie, la propriu. De fapt o desenează. Pe faţa din interior a ultimei coperte a cărţii figurează imaginea creionată de ea a Ateneului, a Teatrului Naţional, a Bisericii Kreţulescu, a Palatului Regal, a Catedralei Sf. Iosif, a Primăriei, a Universităţii şi, bineînţeles, a palatelor celor două mari ziare despre care mereu este vorba. E de mirare că lipseşte Capşa .
Nu este prima oară când Ioana Pârvulescu descinde în teatrul acesta de acţiune. A făcut-o în Întoarcere în Bucureştiul interbelic şi în alte cărţi.Găseşte cele mai plastice mijloace pentru a evoca un oraş de care această fiică a Braşovului este legată sufleteşte mai mult decît ne-am fi putut închipui.