Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Un regizor de milioane - la propriu de Alexandra Olivotto


Victorie! Am reuşit să văd, într-un final şi înainte de finalul lui 2005, O fată de milioane, peliculă desemnată de Academia Americană de Film ca fiind "a anului". O să vi-l analizez pe larg, dar înainte vreau să elaborez pe tema Clint Eastwood, poate vor fi câteva detalii pe care nu le ştiţi. Californianul născut în 1930 nu părea să aibă nimic în comun cu lumea filmului. Cu care a avut primul contact pe când lucra ca băiat bun la toate într-o benzinărie - i s-a propus să vină la o probă. Aşa a început o carieră cinematografică nu prea vizibilă, roluri minore şi, ca în cazul lui Michelle Pfeifer, filmul de groază obligatoriu. Eastwood a dat nas în nas cu succesul în televiziune. Era vorba de un serial Western, Rawhide, pentru care s-au făcut peste 200 de episoade şi care a rulat între anii 1958 şi 1965.

Pe marile ecrane s-a întors, ironic, pentru că era (încă) un actor american ieftin. Asta căuta Sergio Leone pe atunci. Regizorul l-a distribuit pe Eastwood în rolul unui personaj dur şi fără nume din Per un pugno di dollari. Filmul a fost un hit la box-office, iar colaborarea dintre cei doi a continuat preţ de alte două pelicule, Per qualque dollaro in piu şi Il buono, il brutto, il cattivo. Dar, dacă tot am luat-o diacronic, să vă mai pasez o digresiune: dacă în 1950, Hollywood-ul oferea o sută şi ceva de westernuri publicului, zece ani mai târziu, producţiile scăzuseră la aproximativ un sfert. Acest fenomen a creat o breşă pentru westernurile spaghetti, făcute cu actori americani migraţi temporar la Roma. Era vorba de o resuscitare a genului, dar şi de o înnoire, peliculele italiene fiind ceva mai cinice în privinţa unor valori susţinute până acum ferm, dar şi mai rafinate ca imagine. Nota bene, pentru că aceasta e linia pe care a conservat-o Eastwood în Unforgiven şi a abandonat-o în O fată de milioane. Astfel de filme au dat tonul unei schimbări radicale a westernului care, prin anii '70, nu mai era de recunoscut. Enorma schimbare la faţă a început cu subminarea a ceea ce eu numesc în glumă "marele alb", adică eroul tipic, caucazian, dur şi moral. Aşa s-a făcut loc pentru westernul afro-american, cel ecologic sau cel hippy, ca să nu mai vorbesc de parodia lui Mel Brooks. Comportamentul lui Eastwood din această perioadă demonstrează simţul lui în afaceri. A jucat în westernuri cât acestea erau "pe val", dar a jucat în şi a regizat ultimul film de acest gen în 1980, când deja era pe cale de dispariţie. Între westernuri, mai juca şi în poliţiste, vezi seria de Dirty Harry.

Pe la începutul anilor '70, Eastwood şi-a luat inima-n dinţi şi camera în mână. Merită să vă comunic o constatare a criticilor de film. O situaţie se repetă în majoritatea peliculelor semnate de Eastwood, de la primul din 1971 (Play Misty for Me, al cărui protagonist e un DJ) până la O fată de milioane. Auto-zeflemitor cum e, Eastwood se distribuie în roluri de macho al cărui statut e ameninţat sau subminat, cum vreţi, de o femeie. Cu alte cuvinte, iată un om care a reuşit să scoată un ban cinstit dintr-un curent care i-a făcut pe mulţi să se simtă ameninţaţi. Fiindcă filmele au avut succes - şi din punct de vedere comercial - Eastwood a pus umărul şi la producţie, dezvoltând în acest scop propria lui companie, Malpaso. Apoi a intrat în cârdăşie cu Warner Brothers, care - rar privilegiu pentru un regizor - i-au dat mână liberă în privinţa strategiei producţiei, dar şi în cea creativă. Preferatul meu din această perioadă rămâne un lungmetraj fără prea multe surle şi trâmbiţe la box-office, însă de calitate superioară: Bird, un biografic despre Charlie Parker. Interesant este că atunci când face westernuri, Eastwood face loc în peliculă unei dimensiuni supranaturale, în schimb când e vorba de filme de alt gen, se ţine cu dinţii de realism.

Şi acum, după lunga digresiune despre paradoxurile carierei lui Eastwood, merită să trecem la analiza ultimei lui pelicule, Million Dollar Baby. După mine, e mai slabă decât Misterele Fluviului, dar e posibil ca asta să se fi întâmplat din cauza structurii aranjamentului de actanţi. Aici e triunghiular. Odată stabilit astfel, fiecare personaj aduce o poveste corolară care se desfăşoară în paralel: Scrap (Morgan Freeman) aduce naraţiunea lui Danger, protejatul lui, Maggie (Hilary Swank) pe cea a familiei ei grobiene, iar Frankie (Eastwood) contribuie cu firul narativ de bază, împănat cu vechile lui traume şi cu hărţuirea repetată a unui preot, istorie care contribuie cu o doză de umor la tragedia generală. La care m-a deranjat puţin pragmatismul care asigură coeziunea ideologică a triunghiului de personaje. Filozofia e foarte emfatică, de genul "am fost şi eu în Arcadia", acum pot să mor: Scrap trăieşte ca să vadă şi să întreţină pasiunea din box, Maggie ca să boxeze, Frankie ca să se perfecţioneze, pe sine, dar şi pe alţii (adică să îi aducă în faza în care să câştige un meci de titlu). Aceste scopuri îi mână într-atât încât ajung componente bătute în cuie în personalitatea lor. Ceea ce duce la un oarecare reducţionism al psihicului, dar...

Criticii americani (cei britanici sunt de acord cu mine) au concluzionat că O fată de milioane, al 25-lea film al lui Eastwood, este cel mai bun de până acum pentru că se reîntoarce la naraţiunea clasică şi directă. E drept, există vocea unui narator, Scrap, care te ghidează prin poveste. Dar aceasta nu e lineară (spuneam că planurile se întretaie), iar personajul, chit că nu se pretinde omniscient, pentru că narează în retrospectivă, îţi aruncă nade anticipative ca să te ţină în priză, plus că sînt anumite indicii vizuale - scăunelul - redundante care îţi induc senzaţia că obiectul în cauză va fi declanşatorul tragediei. Aşa că mai degrabă aş spune că povestea e suficient de subtil manevrată ca să pară directă, spusă de la om la om. Poate senzaţia simplităţii e dată de replicile foarte la obiect, de dialogurile laconice. Care sunt compensate, şi acest lucru singularizează acest film, de un excelent joc corporal al actorilor. Este primul lungmetraj care mi-a dat senzaţia unei alchimii între personaje, exprimate atât de bine de trup, încât era firesc să schimbe doar informaţii prin glas. Un alt detaliu interesant care merită menţionat din cauza calităţii excepţionale este luminaţia, operatorul Tom Stern meritând şi el un ,Jos pălăria!" la acest capitol. Paranteză: în peste 35 de ani de regie, Eastwood a lucrat cu doar trei operatori de luminaţie, ultimii doi lucrând ca asistenţi ai primului înainte să preia comanda.

Eastwood are de mult obiceiul de a-şi scălda protagoniştii în lumină pe un fundal întunecat, dar de data aceasta găseşte proporţia corectă. Tot filmul e întunecat ca şi cromatică, lumina de la meciurile de box te orbeşte aproape, iar pe cea a zilei o vezi aproape totdeauna filtrată. Ai parte de apus şi de zori, de siluete abia conturate, de ecran negru cu excepţia unui profil. Ca şi în Moartea domnului Lăzărescu, majoritatea acţiunii se petrece în interioare al căror spaţiu nu e niciodată larg şi aerisit, o idee foarte adecvată mediilor tragice, pentru că deja personajele par claustrate, prinse în capcană. Eastwood accentuează acest lucru, filmându-le de aproape, nu cred că există vreun "long shot" în tot lungmetrajul.

Să nu uit: dacă tot spuneam în câte aspecte ale unui film îşi bagă Eastwood nasul, atenţie! La O fată de milioane el a compus şi muzica pentru coloana sonoră.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara