Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Un prozator al criticii de Cosmin Ciotloş

N-ar trebui să ignorăm contextul acestei reeditări. Imanenţa literaturii e prima carte pe care Eugen Negrici o publică (de fapt, republică) după Iluziile de anul trecut. Semn că autorul ei vrea să-i asigure, în sfârşit, o lectură în răspăr. Alături de Expresivitatea involuntară şi de Figura spiritului creator (împreună cu care făcea serie în 1981), Imanenţa literaturii are o alură mai degrabă cuminte. Nu strică nici deprinderile comode ale cititorilor profesionişti, nu trage nici vălul de pe schelăria operei scriitorilor de manual. Aproape trei sferturi din materia ei ţine de zona inofensivă a literaturii vechi. Referirile la prezent sunt numai câteva, şi acelea alegorice. Dar să nu uităm ce rol juca alegoria în primii ani ai deceniului al nouălea!

Într-un fel, aici ne trimite şi Negrici când insistă în preambulul acestei ediţii de-a doua asupra faptului că n-a scos şi n-a adăugat nimic în textul iniţial. El vrea parcă să dea nas unei cărţi, cum spuneam, cuminţi. Puţin îi mai pasă că, atunci ca şi acum, aceasta era bună. Ce-l interesează cu adevărat e atitudinea. Metoda, demonstraţia, viziunea îi aparţin, le ştie, cu ce au rezistent şi cu ce au şubred. Sunt la locul lor dintotdeauna. Nervul însă, acesta e sau nu e. În ce-l priveşte, nu încape ipocrizie, nu poate fi adus din condei, aşa cum adesea se întâmplă cu speculaţia teoretică. (Un exemplu convingător şi într-un sens, şi în altul, îl reprezintă chiar Iluziile, în care vibraţia extraordinară a paginii acoperă notele false ale interpretării.)

Probabil că pe Negrici îl încântă cel mai tare tensiunea politică pe care încă o resimte aici. Într-a­devăr, înclinaţia către peisagismul moral al epocii e cu totul neaşteptată. Când comentează şirurile de păcate consemnate în marginaliile biblice de-acum câteva veacuri, criticul nu uită să arunce câte-o limbă de foc şi către actualitatea de-atunci, din întunecatul deceniu nouă. Aparent, pentru o mai bună înţelegere, prin analogie, a celor două lumi. Aşa erau ei, altminteri suntem noi, spune, cu înţelepciune didactică, Negrici. Numai că didacticul (ca tendinţă) nu-i decât o mască diplomatică pentru polemic. Într-un rând, e invocat libertinajul erotic contemporan, pus în cumpănă cu stricteţea mortificantă medievală. Chiar aşa? Altă dată, amuzamentul de societate al consultării horoscopului e contrapus grelelor pedepse ce cădeau în trecut pe capul solomonarilor. Să se fi putut vorbi public în anii �80 despre asemenea misticisme? Negrici mimează deosebirile ca să accentueze de fapt, punctele comune. Antifraza mi se pare evidentă.

Dar nici fraza, dacă suntem atenţi, nu-i cu mult mai mieroasă. Iată de ce virtuozităţi e ea în stare: "Dimpotrivă, găsim că, mai întâi de toate, zapisele, ispisoacele, hrisoavele constituie o binevenită şcoală de reeducare a sincerităţii. Ele îşi află iubitorii în rândurile unei stirpe puternice de cititori şi scriitori ce sălăşluiesc printre noi azi în număr din ce în ce mai mare şi care, simţind chemarea din adâncuri a originilor, nerăsplătiţi îndeajuns de ce oferă cronicile şi literatura beletristică, ar dori să dea curs vocaţiei lor de căutători de autentic. Ei au nevoie de amănuntele nesfârşitelor, măruntelor necazuri seculare, pentru că acest strat de uitate nimicuri cotidiene este balsamul barbar al naturaleţii noastre. Pe de altă parte, ele ne ajută să ţinem piept tendinţei imposibil de înfrânat de a săpa o albie faptelor şi de a le da prea iute un curs, de a împuţina viaţa, dacă nu preceptistic precum cronicarii, oricum ideologic precum urmaşii lor. Mai de curând am prins chiar năravul stoarcerii măreţelor semnificaţii şi nu mai avem ochi decât pentru major, esenţial şi cosmic. De aceea, când atâţia dintre noi nu par să mai aibă altă grijă decât destinul planetei, simţim nevoia unei corijări." (pag. 73)

Pasajul dintre ghilimele e tot ce-a scris Negrici mai cu subînţeles în Imanenţa literaturii. Întâi intră pe sub pielea stilisticii oficiale, apoi se dezvoltă, creşte din sine, îşi normalizează anatomia până înlocuieşte complet şi răstoarnă chiar rigiditatea patriotard colectivistă a primelor formule. Hazul trebuie să fi fost deplin în epocă. Cenzura era păcălită cu numai două trei artificii retorice. Ceea ce nici nu-i mult, în definitiv.

Să părăsim, totuşi, anecdotica aceasta ready made. Pentru că, dincolo de vâna piezişă, polemică, arţăgoasă, irascibilă şi subversivă, există la Eugen Negrici o enormă energie pozitivă. El nu-i numai un constrictor, ci în primul rând un constructor. Critica lui literară rezultă prin interferarea impulsurilor teoretice cu acelea amplu narative. Autorul Imanenţei literaturii e un prozator al conceptelor. Nimic nu e dat în scrisul lui, totul se naşte, totul capătă contur din câteva detalii de mediu cultural (de unde şi ambiţia radicală de a propune un sistem centrat pe lectură). Raţionamentele însele se dezvoltă după tipicul firelor epice. Ar fi mai corect să spunem că Negrici povesteşte analize decât că analizează propriu zis.

Nicăieri nu vom găsi aici noţiuni în stare pură. Totdeauna acestea vor fi adecvate prin naraţiune şi abstractizate prin metaforă. O dublă prelucrare, aşadar, care are meritul de a întreţine iluzia (da, iluzia) permanentei apropieri de text. De fapt, Negrici se ţine prea arareori de scripte şi prea des de propriile viziuni. Deşi citează masiv, exploatează minimal citatul, de obicei în grilă impresionistă. Unul din cele mai frumoase capitole ale cărţii, dedicat codului rânduielilor protocolare sfârşeşte absolut remarcabil, într-o coadă de peşte perfect călinesciană:

"Departe de uscăciunea de nomenclator a operelor de acest fel, prin sugestiile vizuale de care e capabilă, Condica lui Gheorgachi însumează o mare cantitate de viaţă şi izbuteşte să creeze atmosferă, nu altfel decât o cronică. Este, în ce ne priveşte, cronica vieţii de curte. Adăugaţi un nume istoric în locul fiecărei funcţii statale, ori de câte ori e ea amintită, şi vă veţi trezi în faţa unui text istoriografic cu Ťîntâmplărileť domnului, spătarului, stolnicului, comisului şi ale celorlalţi oameni de casă. şi mai bine ar fi, însă, să nu adăugăm nimic şi să observăm că tocmai nespecificarea numelor, a datelor şi a împrejurărilor anume e în măsură să dea efectul interesant al unei istorii in absentia. Boieríi fără boieri, domníi fără domni. S-au conceput în amănunţime scenografia şi decorul, coregrafia a fost explicată şi repetată, costumele au fost aşezate pe manechine, fiecare la locul indicat în scenă." (pag. 88)

Să adăugăm, dar mai bine să nu. Atribuirea de sens, în numele căreia Eugen Negrici şi-a fundamentat unul din principiile de lectură, devine, iată, facultativă. Cu patru ani în urmă, când îi apărea Expresivitatea involuntară, o atare concesie ar fi fost de neimaginat. Cu trei, de când datează Figura spiritului creator, deja existau premise de negociere. Acum însă, criticul îşi relaxează substanţial teza, dând şi cezarului ce-i aparţine. Adică dând autorului, dreptul de a avea (din când în când măcar) intenţii. Aşa se face că primele două secţiuni ale cărţii, care corespund acestor variante îmblânzite ale ideilor mai vechi, sunt şi cele mai bune. Cu alte cuvinte, Literatura implicită şi Literatura implicată sunt, în medie, net deasupra, iată, capitolului intitulat chiar Imanenţa literaturii (acesta conţinând totuşi un foarte interesant inventar de metafore puse în circulaţie de altminteri rudimentarii cronicari).

Ce strică echilibrul cărţii sunt tocmai paginile de aplicaţie pe texte ale prezentului: cronici sportive, rubrici de picanterii culese din tribunale, anunţuri de mică publicitate. Toate, cum se vede, strict publicistice. Multe amuzante, desigur, dar nu atât în sine, cât în oglinda caragialismului de alaltăieri şi de ieri (adică mai cu seamă din anii �80). Aici Negrici nu are dreptate să vorbească despre inocenţă, căci mecanismul pe care-l aplică în lectura lor e, nu-i aşa, predefinit. Expresivitatea o fi involuntară, dar algoritmul extragerii ei din context, nu. (Autorul însuşi recunoaşte că pleacă la drum având în minte celebrul studiu al lui Al. Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii.)

În rest, când se menţine în spaţiul literaturii vechi, Eugen Negrici rămâne savuros. Iar critica lui - eficace. Sistematizarea primelor scrieri istoriografice de la noi (făcută în subsolul câtorva pagini) n-are nici un cusur logic. Criteriile sunt funcţionale, singura valoare căutată fiind aceea de adevăr. Interesantă se dovedeşte şi analiza bugetului ţării Româneşti din vremea lui Brâncoveanu. Din cuţite şi pahară, adică din venituri şi cheltuieli se desprinde o umbră semnificativă. Mita îi viza nu doar pe turci, ci şi pe cei care urmau să o transporte către turci, ba chiar şi pe cei care doar aveau ştiinţă despre asta. Eticheta pusă de Negrici e memorabilă: "Suntem în 1714. E metastaza precauţiilor." (pag. 99)

Şi în jurul arhondologului Costandin Sion Negrici plasează câteva observaţii cu cârlig etic. Genealogistul cu genealogie discutabilă are totuşi o vigoare a talentului mai presus de orice suspiciuni. În capitolul referitor la însemnările pe cărţi, aş zice că lipseşte totuşi ceva. Autoreferinţa. Eugen Negrici detaliază cu fervoare micile cronici, în care e prins de regulă dansul istoriei mari cu istoria de familie, dar trece nonşalant pe lângă (cum să le numesc) micile recenzii. Chiar nici un cititor de secol XVII, XVIII, XIX n-avea nimic de spus despre ce citea? Chiar nu avem nici o urmă din ceea ce-ar trebui să fie, la noi, preistoria lecturii?

Eu cred că avem. ştiu şi unde anume, pe ce manşete, cu ce culoare a cernelii. Dar n-o pot demonstra la fel de elegant cum demonstrează Eugen Negrici contrariul.