Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Un postmodern sentimental de Tudorel Urian

Ioan Flora este (chiar dacă s-au scurs deja doi ani de la neverosimila sa moarte, îmi este imposibil să scriu "a fost") un poet greu de clasat. Născut în 1950, în Banatul Sârbesc, se poate spune că biologic se situează undeva în preajma generaţiei '80 de la noi, chiar dacă primele sale volume de versuri au apărut pe la mijlocul anilor '70, iar la începutul deceniului nouă era deja un poet pe deplin consacrat. Discuţia despre apartenenţa biologică a lui Ioan Flora la o generaţie poetică sau alta nu ar avea chiar nici un sens în absenţa unor argumente legate de specificitatea poeziei celui în cauză. Or, aici lucrurile se complică sensibil, uneori în substanţa aceluiaşi poem coabitând, în deplină armonie, un trăirism cu accente nostalgice, specific bănăţean (ca la Petre Stoica, de pildă) cu mărcile inconfundabile ale literaturii generaţiei '80 (auto­referenţialitatea, intertextualitatea, ironia, aluziile livreşti). Toată lirica lui Ioan Flora pare a fi rodul unei lupte permanente între conştiinţa postmodernă a poetului şi sentimentalismul dens, apt în orice moment să reîncarce fake-ul artistic cu o neobişnuit de solidă componentă existenţială. Ca şi optzeciştii, Ioan Flora este atras de tonurile minore ale istoriei, de cotidianul anodin şi destinele banale, anonime, plate, ale unor oameni de care ne izbim zilnic, ca de nişte obiecte, fără ca bucuriile şi necazurile, împlinirile şi decepţiile, micile momente de glorie sau eşecurile lor să preocupe pe cineva. Dacă la optzecişti perspectiva era una exterioară, iar abordarea, eminamente ironică, la Ioan Flora se simte o atitudine participativă, tentaţia de a privi lumea prin ochii acestor personaje, de a le înţelege personalitatea dincolo de comportamentul banal şi aparenta lor lipsă de miză în contextul social al timpului. Rezultă de aici o poezie gravă, încărcată de tensiune, a cărei semnificaţie constă mai degrabă în ceea ce se ascunde dincolo de cuvinte. Ca şi alt scriitor bănăţean, prozatorul Daniel Vighi, Ioan Flora are capacitatea de a redesena destine, prin simpla înşiruire a obiectelor din arealul celor în cauză, din mici întâmplări lipsite de eroism, dar nu şi de semnificaţie, sau din consemnarea nudă, fără comentarii a comportamentului lor în anumite situaţii. Simpla descriere behaviorică poate spune uneori mai mult decât o sofisticată analiză, ca în superbul poem Tăcerea ca stare de fapt. Cu o remarcabilă economie de vorbe Ioan Flora realizează aici o mică simfonie a satului bănăţean. Întreaga dramă a lipsei de comunicare, a afectivităţii refulate, a neputinţei de a schimba cursul unei vieţi în care fiecare zi este o copie la indigo a celei precedente şi a celei ce va urma, a împăcării omului cu propria sa soartă din care a dispărut orice ideal, clocoteşte dincolo de cuvintele care compun acest poem. Încă o dată semnificaţia este dată de ceea ce nu spune poetul, de spaţiul de meditaţie pe care fiecare cititor este liber să îl umple cu propria sa imaginaţie. Voi cita integral acest poem, în pofida relativei sale lungimi pentru că el este emblematic pentru arta lui Ioan Flora. "El stătea rezemat de spătarul unui scaun în curte/ şi-şi ascuţea cu migală, ca orice ţăran,/ un vechi şi ruginit ferăstrău./ Tăcea şi ascuţea şi era o dogorâtoare zi de vară -/ aerul sticlos putea fi fărâmiţat cu maiul.// Ea-şi târşea primprejurul mesei picioarele desculţe,/ atinse de reumatism şi varice,/ şi-l bombănea şi-l drăcuia şi-l dăscălea/ cum că asta, că aia, că ailaltă,/ că aşa şi numai aşa,/ că de ce, că până când, că de unde şi până unde,/ că-i un beţiv şi vai de capul lui/ că-i o putoare/ că, iarăşi, cum de-şi permite, ticălosul,/ şi meliţa şi nu mai tăcea din gură.// Iar el stătea liniştit şi-şi ascuţea ferăstrăul/ şi nu catadicsea să scoată o vorbă./ Zâmbea din când în când, cum şi râdea în hohote/ la răstimpuri,/ pentru ca înspre seară,/ când isprăvise ce-avea de isprăvit,/ să i-o trântească, scârbit, de la obraz:/ ŤTină, Tină/ puică bizantină!ť// Ea-şi târşea şi pe mai departe picioarele desculţe/ prin curte şi-l bombănea înainte,/ întrebându-l cam ce-ar fi aia,/ şi că-i un boşorog beţiv, un neisprăvit.// El zâmbi a râde şi-şi aşeză ferăstrăul în cui/ şi ieşi în stradă şi privi cerul,/ spunându-şi că s-ar putea, totuşi, să nu plouă/ şi va apuca să-şi taie salcâmul." (pp. 52-53) Zâmbetul ţăranului din finalul acestui poem este un zâmbet de Mona Lisa. Ce se ascunde în spatele său? Amintirea nostalgică a tinereţii pierdute? O umbră de afecţiune pentru frumuseţea de altădată a soţiei sale? Satisfacţia de a-i fi dat o replică pe care aceasta nu este în stare să o descifreze? Superioara acceptare ironică a propriului iad cotidian? Toate la un loc? Greu de spus, dar cu siguranţă poemul are densitatea existenţială a unui roman. Singur, la masa de scris, Ioan Flora îşi derulează continuu fimul propriei sale existenţe. Oameni din alte vremuri, unii trecuţi demult în lumea drepţilor, îi zâmbesc în amintire, mirosuri, gusturi, obiecte dintr-o altă existenţă îi învăluie sufletul într-o caldă melancolie. Uneori, devine conştient de faptul că este un simplu autor de texte poetice, caută soluţii tehnice sau deplânge inevitabila lipsă de inspiraţie. Viaţa se transformă în text, cuvintele ard până acolo unde se topesc într-o nouă existenţă revelată. Prin intermediul textului, autorul recade sau se reînalţă în lumea lui interioară, unde trecutul coexistă în acelaşi plan cu prezentul, morţii cu viii, copilul cu maturul, amintirile de demult, dealurile Vârşeţului, iubirile adolescentine stau laolaltă cu articolele de ziar, prietenii din lumea literară, bombardarea Iugoslaviei de către aviaţia NATO şi alte dileme mai mici sau mai mari ale timpului prezent. În câmp deschis este unul dintre poemele lui Ioan Flora cu rol de ars poetica: "Stau singur între patru ziduri albe, rememorând ce n-ar fi/ de rememorat: propria mea viaţă, înhămată la o caleaşcă/ veche de o jumătate de secol./ Îmi revin astfel în minte întâmplări irelevante, fade,/ nicidecum spectaculoase,/ situaţii plutind în ceaţă,/ oameni tineri care au făcut şi care nu mai fac umbră/ pământului,/ mama plivind straturile de ceapă în grădină,/ treierişul la noi în ogradă, cu maşina aceea bizară cu coş/ (pe care ieşea nu fum, ci funingine), caii (unul murg, care acum/ nu mai are un nume, şi iapa roşcată, Ema sau Vilma)/ înhămaţi de bunicul meu Sava la sanie, într-o iarnă/ când a fost adus şi aparatul de radio în casă.//(...)// Stau singur şi mă gândesc la viaţa-mi, vorba poetului, şi nu pot trage/ nici o concluzie şi-i limpede că nu/ această stare ar putea constitui carnea poemului pe care/ aş vrea să îl scriu;/ şi totuşi, iată că-l declanşează ca o detunătură în câmp deschis,/ unde fânul n-a fost încă întâia oară cosit." (pp. 151-152) Poezia lui Ioan Flora este una eliptică, esenţializată, în care accentul nu cade pe mari virtuozităţi tehnice sau stilistice, ci pe forţa evocatoare a unor înşiruiri de obiecte şi fapte, altminteri cât se poate de prozaice. Poetul sugerează mai mult decât spune direct, cititorul este invitat să completeze cu propria sensibilitate şi inteligenţă spaţiile rămase albe la nivelul poemului. Dincolo de hainele postmoderne, la modă în momentul apariţei volumelor sale, poezia lui Ioan Flora pune câteva întrebări fundamentale. De aceea scrisul său transcende tradiţionalele mize ludice ale generaţiei optzeci. Ca toate cărţile publicate la Editura Brumar, Intrarea în casă. Poeme bănăţene, de Ioan Flora este un răsfăţ pentru iubitorii de poezie. Antologia, apărută în condiţii grafice excelente, conţine o selecţie foarte riguroasă de texte din toate volumele publicate de Ioan Flora. Se pare că proiectul a fost creionat chiar de regretatul autor şi că selecţia textelor îi aparţine. Mai mult, volumul conţine şi 12 desene semnate de Ioan Flora, precum şi un foarte dens dosar critic, la care şi-au adus contribuţia exegeţi de marcă din România şi Serbia. Un eveniment editorial pentru care editura timişoreană Brumar merită din plin toate laudele. Şi ar fi păcat să închei aceste rânduri despre un om foarte drag sufletul meu fără să citez emoţionanta mărturie de final a fiicei sale, Ioana: "În ultima seară ţi-am mărturisit: "Mie nu-mi place poezia, tată". Te-ai uitat la mine, am adăugat: "În afară de a ta". Cu umorul tău inconfundabil, mi-ai răspuns: "Înseamnă că ai criterii"... Eram toţi trei, mama, tu şi cu mine, ne simţeam bine şi nu-mi închipuiam că era ultima dată când te vedeam. Cartea asta e unul din puţinele lucruri pe care mai pot să le fac pentru tine. Dragă tată!"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara