In această ediţie, Festivalul Internaţio­nal Shakespeare a inclus, pentru diversifi­care, şi premiera Operei Naţionale Bucu­reşti cu "Macbeth" de Verdi, dând un plus de rezonanţă evenimentului. Pe scena noastră lirică "Macbeth" este o premieră absolută.
Fascinat de Shakespeare, Verdi îi scria libretistului său: "această tragedie este una dintre cele mai mari creaţii umane! Dacă noi nu putem face un lucru mare, să încercăm cel puţin să facem ceva ieşit din comun." Încercare plină de riscuri: transpunerea în muzică a unui asemenea subiect punea probleme de concepţie componistică şi mai cu seamă de adecvare a muzicii la sensurile tragediei, la trăirile fundamentale. Pentru a se apropia cât mai mult de esenţa lor, Verdi era dispus să cuteze cele mai radicale modificări ale convenţiilor genului, suprimând elementele exterioare în favoarea unui limbaj muzical sumbru, tensionat, care să se contopească cu tragedia. De aici va porni întreaga reînnoire a esteticii sale şi ca urmare şi a operei romantice italiene. Interpreţilor săi principali, Verdi le atribuie roluri de mare intensitate dramatică şi copleşitoare dificultate. Centrul de greutate cade în partitura eroinei, Lady Macbeth "soprană dramatică de agilitate", tip de voce pe care Verdi îl atribuie eroinelor puternice şi cărora le cere o foarte bună tehnică de virtuozitate în vechea manieră bel-cantistă. Chiar dacă nu a urmat indicaţiile de interpretare date de Verdi care îi cerea solistei sale " să folosească o voce răguşită, aspră, seacă....diabolică", Silvia Sorina Munteanu este stăpână pe acest gen de vocalitate destul de rară şi a reuşit să exprime muzical cu vocea ei frumos timbrată, de mare întindere, energia întunecată a personajului. Este un tur de forţă pe care l-a parcurs pe un traseu ascendent. Partener convingător al impetuoasei Lady, a fost baritonul Eugen Secobeanu. Cu un glas rotund, bogat în armonice a înfăţişat cu muzicalitate un personaj sfâşiat între setea de putere şi povara necesităţii de a acţiona, între pasiunea pentru femeia - "Fatal mia donna" - care-l împinge la crimă şi propriile lui spaime, între elanul ritmic-eroic de tip donizettian şi cantilena dureroasă. Împreună (şi separat) au creat momente excelente ca de exemplu sinistrul Brindisi şi marele duet din actul I.
Singura arie de tenor, după ce a forţat limitele tra­diţiei eliminându-l pe amorezul clasic, Verdi a rezer­vat-o lui Macduff, o rememorare melancolică a copilăriei căreia Marius Manea i-a dat luminozitate în contrast cu atmosfera neguroasă a întregului. Din restul distribu­ţiei s-au remarcat, cu intervenţii scurte, Horia Sandu (Banco), Liviu Indricău (Malcolm).
Remarcabile au fost momentele corale care împân­zesc partitura, admirabil pregătite de maestrul Stelian Olariu, şi nu mai puţin merituoasă conducerea muzicală a dirijorului Iurie Florea, care ştie să ţină în mână o orchestră solid structurată, colorată în raport cu momentul dramatic.
Regia lui Petrica Ionesco are multă mişcare, un flux bine dirijat, este imaginativă şi bogată în su­gestii. Poate că nu totdeauna relaţiile dintre personaje sunt destul de legate şi uneori tensiunea scade (păcat că tocmai scena somnambulismului - momentul culmi­nant al operei - a fost tratată oarecum colateral şi nu a mai avut efectul dorit). Scenografia semnată de arh. Cătălin I. Arbore oferă un cadru expresiv, mobil, cu jocuri de oglinzi, proiecţii video, care ar fi putut fi mai mult folosite, mai ales în scenele fantastice. Dincolo de observaţii punctuale, "Macbeth" la Opera Naţională este un spectacol modern, viu, care, dacă va rămâne centrat pe artişti de performanţă, dincolo de succesul premierei şi de controverse, va cuceri şi publicul larg.