Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un poet oximoronic de Gheorghe Grigurcu

„Poezia de azi a lui Ion V. Strătescu este cel mai adesea extrem de aspră”, scrie editorul d-sale, Nicolae Tzone. O caracterizare pe cît de succintă pe atît de justificată a producţiei în cauză.

Percepem într-însa o asprime cronicizată a unei conştiinţe marcate de o sumă de decepţii, cu precădere cele istorice, care o silesc la o însingurare radicală, acea a „bunului sălbatic”. Adică a omului natural care poate fi regăsit de către cel „civilizat” dacă face calea-ntoarsă către o primitivitate salutară. Sufleteşte, poetul se vrea un Robinson Crusoe. E modul în care înţelege a se salva de frămîntările unei existenţe ce se „sălbăticeşte” progresiv în sensul rău al termenului, prin egoism şi rapacitate prin degradarea bunelor maniere: „Fără ochelari opaci nu poţi scăpa / de dezmăţul insolenţei, n-ai ieşit bine în stradă / şi o maşină ce trece accelerează / stropindu-te de sus pînă jos // un pieton ce scuipă fără să-i pese / te nimereşte pe pantofi” (Cînd îţi vine să strigi). Un rousseanism al sensibilităţii ia poziţie împotriva falsei naturaleţi care este grobianismul. Natura e denaturată pe calea răutăţii semenilor care nu pregetă a socoti că „florile nesăbuinţei” ar fi „parte a ordinii naturale”, devenind „maeştrii îndepărtării”, adică ai alienării. Un simbol al degringoladei îl reprezintă copacul. Crescut odinioară ca „o verticală a binefacerii”, ca un atestat al faptului că „bunătatea creşte pe pămînt”, ajunge din păcate un instrument de tortură: „cîndva a trăit şi el în respectul celorlalţi pomi / n-a asfixiat arbuşti strecuraţi în umbra lui / n-a visat să ajungă/ roată de schingiuire / spînzurătoare/ cruce de răstignire // dar într-o zi anume / fără să-l întrebe / călăii şi-au legat victimele de catargul lui / gloanţele l-au scrijelit / sîngele morţilor l-a miruit” (Stîlpul condamnaţ ilor). Regresiunea postulată de poet e una neconvenţională. Starea paradiziacă pe care o invocă poate fi regăsită inclusiv în fiinţa unui copil autist, tulburătoare întrupare a unei angelităţi neomologate: „Copilul nostru seamănă cu isus / deşi pentru vecini ele este/ un copil ca toţi copiii / deşi pentru profesori este un autist / fiindcă nu-l preocupă decît / războaiele civile ale îngerilor // uneori ni se pare că ne priveşte / pe noi părinţii lui ca pe doi străini / că ne transformă fără voia noastră / în jucării de plastilină cu care / îşi populează menajeria / precum un bătrîn filosof” (Copilul nostru). Acestea sunt cele două puncte de reper antinomice ale poeziei în cauză, pe de-o parte o imagine rebarbativă, cu „norii urîţi ai prezentului”, cu „obrazul pudrat al nepăsării”, în care „scîrba creşte şi înfloreşte precum / borhotul de după primul must”, pe de altă parte Îngerul, făptură neştiutoare de tertipurile esteticii: „Îngerul care mă ţine în braţe / ca pe un prunc al nimănui / nu ştie că scriu acum un poem”. Situat la mijloc, bardul înregistrează înfiorat nu doar impactul celor două tărîmuri, apte a dezlănţui „un război galactic”, ci şi propria sa uzură morală. Ni se propune astfel o suită de trăiri pătrunzătoare chiar prin insuficienţa lor, prin dispoziţia lor declinantă convertită în carate lirice: „pofta de viaţă scade mereu, indiferent de frumuseţile pe care / se întîmplă să le întîlneşti / ca pe nişte scrîncioburi însorite / la picioarele patului cîinele/ roade încălţările îngerului” (Un secret bine păzit). În direcţia unei înscenări vizionare avem a face cu un Înger deghizat care operează în hăţişurile unui suflet stăpînit de dubii, măcinat de angoase (În altă parte). Uneori umoarea dezolării se mărturiseşte fără ocol prin mijlocirea unui concret ce implică o stare-limită a poeticii, prin reducţia pînă aproape de sacrificiu a imaginarului, fapt de pe urma căruia tensiunea lirică are de cîştigat (Îndemn). Adesea „asprimea” se relativizează. Apar asociaţii subtil disperate în care fineţea ţine în şah durităţile dezamăgirii: „E timpul să crezi şi tu că / nu putem fi prieteni/ decît cu dumnezeu!” Sau: „Acum respir ca un înecat scos la mal / de un înger fără mîini // în vorbele mele el ţine soarele ca / pe o jucărie orbitoare // aşa se nasc poemele scrise de el / în vîrful creionului meu”. Aşadar „bunul sălbatic” se arată compatibil cu gingăşia. Ca şi cu virtuozitatea montării tropilor, o gingăşie formală. Cutezător retractil, extravagant prudent, delirant lucid prin resemnare, Ion V. Strătescu e un remarcabil poet oximoronic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara