Ioan Moldovan, timpuri
crimordiale, Ed. Eikon, 2014,
118 p.
Aflăm în versurile lui Ioan
Moldovan o torpoare
cotidiană ce luptă cu
sine, o indecizie nu doar
a percepţiilor şi constată
rilor, ci şi a simţămîntului
existenţial în intimitatea
sa. S-ar putea zice o
asumare în nume personal a
dilemei hamletiene.
Între extreme, viaţa se suspicionează
perpetuu, primejduindu-şi consistenţa,
căci poetul nu face concesii abstracţiilor.
Fierbe în suc propriu: „Graba de peste
zi. Mă ţin scai/ De mine însumi:
nici victimă, nici călău nici/ Slugă,
nici stăpîn. Cînd unul, cînd altul m-au
întrebat ce e/ Cu mine în ultimul timp.
Nu e nimic şi totuşi e? Poate tocmai
asta e: ultimul timp. Şi stricarea gurii,
a/ Inimii, a cărnii. Sîngele înceţoşat”
(marţi spre sîmbătă de august).
Punctele de reper ale crizei (mai exact
ale notificării sale) sunt eterogene.
Dincolo de cîteva aluzii istorice ori
geografice menite a schiţa o perspectivă,
avem a face cu un jurnal al eului
angajat în aventura supravieţuirii în
ambianţă. Identificîndu-se cu ondulaţiile
aparent inofensive, molatice ale
însemnărilor sub care vuiesc adîncurile.
Textul bine strunit nu e decît o mască
a unei furtuni latente: „Tot ce-am
gîndit trecînd prin grădina publică e
praf şi pulbere: uitare/ Acum s-o iau
de la început: o halbă, stimată doamnă
ospătară! Aşa/ Treci melancolia, aşa
treci şi ape mai mari (glumesc, desigur,
doamnă Eironeea). Ce sunt eu? Doar
un hoplit şi ştiu, frate, ca tine, că
nu ştiu nimic” (Dragă,). Marile întrebări
par a se dezumfla, a tranzita în altele,
minore, semne ale unei inocenţe
obosite, ale unei tardive naivităţi care
disimulează dezolarea: „Ce tulbure
bere! Ce sfătoşenie pe mine! O să
ajung de unde-am plecat: de la/
Filologie? Adică numai cuvinte? Doar
un hoplit, totuşi? Ce este curajul? Ce
este pietatea? Aud?” (ibidem). Excedat
de neîmplinirile treptat acumulate,
autorul se repliază în mediul zero
al habitatului d-sale urban, dar îşi
dă seama că ficţiunea îl urmează
pretutindeni, precum un test al
declinului. Cu atît mai teribilă cu
cît se probează contaminată ea însăşi
de reprezentările proximităţilor
derizorii: „Sunt melancolic, am ochii
roşii şi cam/ Înfundaţi. Ca iepurii care
se dau de dar între prieteni ori
între fraţi. Romeo şi/ Julieta sa în
ograda de bloc trag împreună un
cărucior. Cu fier vechi/ Cu gînduri
de măreţ viitor, cu mult nenoroc.
Nici/ Nu mai aud ce mai cîntă Verdi
şi nici Rossini dar/ Pentru mine
scheaună-acum/ Psalmi, ode, epode,
vrăbioii şi cîinii. E o frumuseţe/ De
n-o mai poţi suferi, n-o mai poţi duce”
(Numai pe tine te caut). Altitudinea
ameninţată se menţine, aidoma unui
obiect plutind pe valuri înainte de-a
se scufunda, prin cîte o notaţie
percutantă: „Sor’mea foşneşte în
vedenia saturniană”. Sau: „ce mai
înseamnă o cină în comparaţie cu
stelele de pretutindeni?” Sau: „Femei
pe care se vede mai clar îmbătrînirea,
precum pe/ Meri şi nuci prăbuşiţi”.
Nu în ultimul rînd pot fi luate în
considerare amintirile. Inserţia lor
în pasta prezentului nu are decît rolul
producerii unor spaţii goale în care
îşi face loc confortabil imagistica
decadenţei. Asimilat unei ignoranţe
expiatoare, trecutul slujeşte
spontaneitatea dolorică a secvenţelor
prezentului: „Merg în bătaia vieţii,
mă ştiu fericit, înconjurat de somn
ca în Shakespeare? Lucruri şi energii
şi fiinţe de-a valma, miracole şi
deznădejdi şi gheme şi/ Gheene şi
poeţii aceia importanţi pe care îi
studiază studioşii/ Şi eu am fost student
şi am fost, însă am fost/ Acum (şi
acum/ Nu ştiu nimic/ Scrisul meu
s-a umflat ca picioarele unei directoare
în pragul pensionării” (restanţe).
Aşadar minimalismul capătă sistematic
o patină ironică. Utilizînd factorii
realului atît de precar, poetul insinuează
inclusiv o reducţie a fiinţei. „Doamna
Eironeea” indică o plonjare în relativitate
drept o soluţie inclusiv în cheia
introvertirii. O pavăză, în felul acesta,
în faţa nimicului care nu scapă nici
el de stigmatul degradării: „Şi
toată ziua e ciuruită şi/ Curge şiroind
sumbru mainimicul” (Trimiteri).
Practicînd cultul acestui „mainimic”,
Ioan Moldovan se dovedeşte un
extraordinar poet al litotei morale,
credem că cel mai caracteristic pe
care-l avem azi al unei atari viziuni.
