Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Un poet al fericirii de Alex. Ştefănescu

Se spune că fericirea - în literatură - este plictisitoare. Unii scriitori dezmint totuşi, prin textele lor, această idee care a făcut carieră datorită caracterului ei tranşant şi cinic. N. Steinhardt şi-a intitulat chiar, provocator, cea mai importantă scriere a sa Jurnalul fericirii. Gabriel Chifu este şi el (nu neapărat în scop polemic) un poet al fericirii. Aceasta înseamnă că are curajul (artistic) să descrie şi să glorifice frumuseţea lumii. O face calm şi visător, atent la nuanţe, absorbit de îndeletnicirea sa, ca un oriental care desenează. După opt volume de versuri şi prezenţa în numeroase antologii, poetul şi-a alcătuit (cu competenţă şi bun-gust) o antologie proprie prefaţată (aşa cum şi-ar dori mulţi poeţi) de însuşi Nicolae Manolescu. Antologia are, judecată ca obiect, un design elegant şi cuprinde, în afară de poeme, desene (superbe) de Marcel Voinea, astfel încât apariţia ei poate fi considerată un eveniment. Dar ea constituie, mai ales, un prilej de a reciti ce a scris mai bun până în prezent Gabriel Chifu ca poet. Regăsim, cu plăcere, în paginile cărţii acea beţie lucidă pe care i-o provoacă poetului contemplarea existenţei, acea admirare deopotrivă euforică şi inteligentă a lumii. Unele poeme iau forma unui vis povestit, ca la Al. Philippide: "Eram într-o pădure de liliac înflorită. Lumina/ - mândra, tânăra, sfânta - intra şi ieşea din trupul meu./ În voie, nevătămătoare stihie, intra şi ieşea din mine/ ca o ceată de copii aurii ce aleargă dezlănţuiţi/ printr-o casă nouă cu sute de ferestre şi uşi,/ toate deschise... Ivire pură. Era aceea/ ziua imperceptibilă, nepământeană,/ nerostuită-n calendar,/ a opta într-o săptămână? Era?... Am văzut limpede/ ziua aceea în chip de lacăt de aur./ Îmi amintesc fiecare detaliu al său:/ era fin decorat cu bufniţe şi flori de lotus/ şi mare cam cât se vede o stea pe cer,/ cam cât un bulgăre de nea ţinut în mână de N./ ŤLacăt de aurť, palid am tresărit/ şi febril, sfâşietor am început să mă mişc prin ziua aceea/ aidoma unei chei ce lacătul voieşte/ să deschidă." (Lacătul de aur). Cel puţin una dintre imagini - "Lumina/ - mândra, tânăra, sfânta - intra şi ieşea din trupul meu./ În voie, nevătămătoare stihie, intra şi ieşea din mine/ ca o ceată de copii aurii ce aleargă dezlănţuiţi/ printr-o casă nouă cu sute de ferestre şi uşi,/ toate deschise...", desprisă parcă din filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman, este antologică. Demn de remarcat este faptul că poetul nu şi-a făcut o stereotipie din alunecarea în vis, din repudierea vieţii de fiecare zi în favoarea unor spaţii eterice. El găseşte resurse de frumuseţe în chiar realitatea înconjurătoare. Important este că ştie să vadă frumuseţea: "107 kilometri străbat ca să întâmpin primăvara/ în pădurea aceea de pe malul fluviului.// Acolo, răsplata:/ beţie de muguri dulci, şi jilavi, şi carnali, şi fierbinţi/ (de bunăseamă, trupul risipit în mii de scântei al femeii iubite./ Firea pământului e plină de har: izbucnesc/ frăgezimi răcoroase de lumi din adânc neîncepute./ În dans neîntrecut suflul, mercurul şi sarea./ Forfotă de seve cu aripi,/ viscol de aştri în flăcări ce suie/ prin trunchiul teilor, cântând, către cer.../ Vântul picură în iarbă aur topit./ Prin tulpinile florilor gingaşe numite viorele/ răsare, odată cu mireasma, un dumnezeu demult uitat.// Seara mă întorc cu trenul personal în puhoiul/ de navetişti. Cuţitul mirosului de transpiraţie,/ al zgomotelor brutale nu mă mai atinge ca altădată:/ transfigurat, sunt o candelă/ în care arde o lumină indestructibilă -/ primăvara." Citind cu atenţie aceste versuri, mai observăm ceva: autorul nu este un improvizator. Imaginile sunt căutate, iar poemele sunt construite. Acea inginerie a textului, pe care au teoretizat-o la un moment dat tinerii din Cenaclul de Luni, este practicată de Gabriel Chifu pe cont propriu, încă de la debutul său. Ea exprimă o arzătoare şi tenace, uneori îndârjită, dorinţă de a ajunge la poezie. Poetul are clară în minte ideea de poezie, ştie bine la ce anume vrea să ajungă. Talentul său nu este însă pe măsura aspiraţiei. Din acest decalaj rezultă o încordare, un dramatism al scrierii poeziei, care are o expresivitate în sine. Poezia lui Gabriel Chifu nu zboară simplu şi dezinvolt, ca o pasăre, ci decolează cu efort, ca un aparat de zbor sofisticat, conceput de om. Nicolae Manolescu remarcă, pe bună dreptate, şi unele influenţe, ale unor poeţi la modă în perioada afirmării lui Gabriel Chifu: Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Influenţa lui Nichita Stănescu poate fi identificată în asocierea unor termeni din planuri semantice flagrant diferite. Gabriel Chifu joacă metodic acest joc al uimirii cititorului (nu spontan şi capricios ca Nichita Stănescu): "De la nord până la moarte/ de la sud până la carte/ de la inimă la cer/ de la sunt până la ger/ de la ah până la noapte/ de cândva până la şoapte/ peste tot tăcerea ţese/ un covor fără să-i pese." (Şi-n desenul din covor...) Influenţa lui Marin Sorescu este mai puţin vizibilă, datorită selecţiei atente a propriilor poeme pe care a făcut-o Gabriel Chifu. El a ştiut să aleagă ceea ce îl reprezintă. Şi îl reprezintă, cum spuneam, poemele care comunică (nu simplu, ci cu un fel de eroism al comunicării) bucuria de a exista în lume. Poemele de dată mai recentă sunt străbătute de o undă de melancolie, dar aceasta nu le anulează vitalitatea şi luminozitatea. Până şi un poem despre întâlnirea cu... moartea, pe coridoarele nesfârşite ale insomniei, are o însufleţire contagioasă şi chiar un anumit umor: "pe coridoarele labirintice igrasioase ale insomniei// nu-mi explic cum, dar în apropiere se aude vuind/ marea invizibilă!...)/ adeseori mă întîlnesc cu moartea mea./ aşa cum te întîlneşti pe o stradă necunoscută cu o persoană/ care îţi cere un foc./ nu fumez, îi zici, dar ea nu te crede,/ îţi face cu ochiul şi zâmbeşte complice, las că ştiu eu...// da, pe coridoarele nesfârşite, insuportabile ale insomniei/ mă întâlnesc cu moartea mea/ mai des decât mă întâlnesc cu cei mai buni prieteni./ scena se petrece de fiecare dată la fel, cu precizie de ceas elveţian:/ îmi cere un foc zâmbind complice/ (ar părea cea mai banală făptură dacă n-ar ţine în buzunar/ o cheiţă de aur şi în mână/ un cub transparent...), iar eu o refuz încurcat. În fiecare moment m-aştept// să se supere pe mine, să ţipe scoasă din sărite,/ să mă închidă cu cheiţa ei de aur în cubul ei transparent/ şi apoi să arunce cheiţa în marea invizibilă/ (care, întâmplător sau nu, vuieşte în apropiere." (Pe coridoarele nesfârşite ale insomniei). Gabriel Chifu a făcut de-a lungul anilor un efort de autoconstrucţie demn de admiraţie. Este în prezent un poet puternic, bine definit, cu un loc numai al lui în poezia română de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara