Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Un pictor aproape uitat: Eustaţiu Stoenescu (II) de Pavel Şuşară


La Academia Julian, de pildă, adolescentul Stoenescu dă un examen strălucit cu un bătrîn pictor academist, William-Adolphe Bouguereau, în vărstă de 75 de ani, iar profesorul său cel mai apropiat, J.-P. Laurens, cu toată reputaţia lui pedagogică, trăia în incontinente reverii medievale pe care le şi oferea publicului sub forma unor impozante compoziţii istorice. Nu e greu de presupus că trecerea lui Stoenescu de la sumarele lui exerciţii de pictură de pînă atunci - pe jumătate superficiale prin absenţa unei supravegheri calificate, pe jumătate sentimentale şi cu miză minoră prin raportarea la grigorescianismul tardiv - la marile compoziţii istorice, cu bărbaţi celebri, cu bătălii crîncene şi cavalcade ameţitoare, nu a fost tocmai uşoară şi nici lipsită de importanţă. Însă rapiditatea cu care a rezolvat proba de examen la Academia Julian, în admiraţia comisiei şi chiar a bătrînului profesor1, dovedeşte, fără prea mari îndoieli, că tînărul Stoenescu avea o excepţională dexteritate şi o putere aproape naturală de a găsi cu promptitudine soluţii convingătoare. Cel mai important moment din această perioadă, dar şi unul dintre evenimentele artistice care dezvăluie psihologia, vocaţia şi disponibilităţile creatoare ale tînărului artist, precum şi o anumită perspectivă morală care se profilează acum, este acela al dublului său debut din 1905. La doar douăzeci şi unu de ani, foarte apropiat profesorului său J.-P. Laurens, în atelierul căruia îi cunoaşte acum pe celebrii scultpori A. Rodin şi A. Bourdelle, el expune atît la Paris, în cadrul Salonului oficial, organizat de Societe des Artistes Français, cît şi la Craiova, în cadrul Societăţii artistice "Theodor Aman". În mod semnificativ pentru natura personalităţii sale şi pentru temperamentul său artistic, el se comportă cu acest prilej comme il faut; adică detaşat, cu o exactă intuiţie a contextului, puţin oportunist şi chiar niţel schizoid. Dublul său debut este, cu alte cuvinte, un debut duplicitar. Fiecăreia dintre cele două categorii de privitori el îi oferă nu atît consecinţa unor meditaţii personale sau a unui travaliu de atelier care să-l reprezinte ca stadiu profesional şi ca aspiraţie artistică, ci exact ceea ce tînărul pictor crede că în cele două locuri se aşteaptă de la el. La Paris expune lucrarea Supa populară (La Soupe populaire), o compoziţie complicată, cu numeroase personaje şi arhitecturi colosale, care flatează în mod evident gustul de cronicar medieval şi de comandant de oştiri pe pînză al lui J.-P. Laurens şi al mediului academist, în general, iar la Craiova expune un Ciobănaş, o Ţărancă, un peisaj dulceag, un studiu de compoziţie etc., în evidentă filiaţie grigoresciană. Faptul că el nu încurcă lucrările, adică nu trimite Supa... la Craiova şi Ciobănaşul la Paris este o precoce probă de luciditate, de înţelegere corectă a scopurilor imediate ale artei şi de simţ managerial avant la lettre. De altfel, acest tip de strategie care mizează pe captarea bunăvoinţei privitorului, prin flatarea stereotipiilor lui mentale, nu este nici pe departe izolat în lunga sa carieră. Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, la marea expoziţie de la galeria Durand Ruel din New York, poate cel mai important eveniment din întreaga sa carieră, el expune şi o lucrare realizată special pentru acest moment, un "portret în mărime naturală al celebrului artist chinez Mei Lang-fang care, în ultimile două luni, devenise idolul poporului american"2. Este evident că această lucrare nu-l urmărea pe Eustaţiu Stoenescu încă de pe vremea studenţiei lui pariziene, dar ea cădea perfect în expoziţia unui european care nu făcea doar dovada unei mari îndemînări artistice, ci şi pe aceea a unei la fel de mari sensibilităţi faţă de proaspetele mituri ale locului. Acest fapt explică într-o măsură convingătoare acea situaţie, aparent ciudată, invocată la început; anume zilele de glorie şi mai apoi anii grei de uitare. Primele sînt chiar efectul acestei neobişnuite îndemînări a pictorului, extinsă pe un spaţiu foarte larg: îndemînare tehnică, îndemînare tactică, îndemînare strategică, îndemînare în actul de comunicare cu piaţa de artă şi cu actorii ei individualizaţi. Figură artistică rece, mai degrabă absentă din punct de vedere afectiv, Eustaţiu Stoenescu este disponibil pentru orice tip de solicitare şi este prezent la orice formă de apel pentru că, în esenţă, el nu este prizonierul unei singure opţiuni. El nu participă cu adevărat nici la dramele timpului, nici la frămîntările individuale şi nici măcar la convulsiile artistice care au loc chiar sub privirile sale. Însă tocmai din pricina acestei neutralităţi, ajutat şi de o manualitate ieşită din comun, el a ajuns un pictor oficial şi în sensul restrîns al cuvîntului, adică al unei lumi relativ închise, dar cu o mare influenţă publică, şi în sensul larg al cuvîntului, în speţă exponent al unui spirit confortabil, corect şi previzibil, care nu pune nici o problemă incomodă şi rezolvă totul cu acea iluzie a siguranţei şi a stabilităţii care, de multe ori, poate trece drept garanţie şi pe termen lung. 1 Un viitor artist, "Lupta", anul I, nr. 17, Craiova / 6 nov. 1900. A se vedea şi Paul Rezeanu, Eustaţiu Stoenescu, Editura ARC - 2000, Bucureşti, f.a., pag. 7.
2 F. Gâldău, Corespondenţă din New York, "Curierul Olteniei", anul XXVIII, nr. 1566 / 28 aprilie 1930, Craiova, citată în Paul Rezeanu, op. cit., pag. 17, nota 43, pag. 32.