Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Un oraş nervos de Constantin Ţoiu

Un oraş îl cunoşti cel mai bine prin ochii celor care au copilărit în el. Fără memoria copilăriei, ce-l regă- seşte totdeauna cu prospeţimea dintâi, nici un oraş nu se poate numi – în accepţia vie a cuvântului – oraş...
Ştiam portul de la Dunăre. Tagma simpatică a brăilenilor. Recunoscându-se între ei după o agerime specifică a minţii. După acel dor de mişcare, potrivit vecinătăţii marilor cursuri de apă.
Seara viorie de primăvară cu fâlfâit provincial de turturici cade pe bitumul neted turnat în cartierul lui Panait Istrati...
Ceva mai târziu luăm cina la Lotca, rezemaţi de pereţii de stuf ai localului ce scot un sunet de baltă când apeşi cu spinarea pe ei... Un crap enorm împăiat pluteşte deasupra noastră într-o vârşă.
Un profesor timid, dar foarte perspicace, ne pune în vedere, nouă, bucureştenilor:
„Domnii mei, să ştiţi, Brăila este un oraş nervos.”
În sensul temperamentului, fireşte, şi al neastâmpărului creator, prielnic experienţelor de tot felul şi cunoaşterii omeneşti.

*
* *

Brăila lui Panait Istrati o ţin minte cuprinsă în seara revelatoare când, pas cu pas, cartierul faimos reînvia evocat de un brăilean autentic, prietenul meu, criticul Gabriel Dimisianu, fiul librarului.
Noi suntem sau eram doi călători de cursă lungă, deprinşi cu privelişti şi lucruri extraordinare.
Aveam – vreau să spun – înainte de a fi ajuns în faţa Hoinarului, introdus de farmecul Brăilei, multe repere ale unor drumeţi încercaţi...
Şi iată-ne opriţi ca-n faţa unui veritabil loc geometric al goanei şi foamei de spaţiu – înaintea statuii...
Capul dramatic de bronz al marelui povestitor priveşte oraşul, nu fluviul.
Poziţia unui narator neliniştit ca Panait Istrati este cu faţa la lume, la oameni, la istoria lor pătimaşă...

*
* *

Câţi ani sunt de când Hoinarul cu beregata tăiată, fotograful ambulant de pe Promenade des anglais şi-a tras pe trupul său înfrigurat şi nervos haina de bronz, singura capabilă să înfrunte gerul veşniciei?...
Stăm înaintea lui şi ne gândim: măcar în literatură drumul cel mai scurt şi mai fulgerător dintre două puncte este linia cea mai zigyagată, linia experienţei umane...
Pentru ca Panait Istrati să fie atât de al nostru şi al Brăilei, el a trebuit să sufere şi să cunoască...
Nimic nu te apropie mai mult de locul unde te-ai născut, decât depărtarea şi adâncimea explorărilor...
Peste câteva minute vom ajunge, prin voia întâmplării, în dreptul menajeriei de alături...
Seara se lasă înclinând spre legendă.
Femeia din gheretă vede ezitarea noastră. Cu flerul ei, casieriţa a ghicit.
Ştie că suntem doi clienţi singuratici – şi siguri!
Iese din gheretă şi ne invită cu un surâs tandru.
E un grenadir de femeie, tânără şi frumoasă, Natura însăşi...
Vom intra, luând cu noi toată speranţa.
Maimuţele ne privesc triste, melancolice. Una îşi mănâncă absorbită părul, fir cu fir, cu o infernală aplicaţie.
Când credem că spectacolul s-a terminat – el de-abia începe.
Urmează lupii, urşii, leii, greul menajeriei.
Un băiat voinic taie carne pentru lei.
Cât mănâncă un leu? 15-20 de kile pe zi.
A tăia carne pentru regele animalelor, cu acest aer visător, poate fi o meserie...
Ca a fotografului ambulant de pe Promenade des anglais înainte de a se apuca, propriu-zis, de studiul caracterelor. Erată Explicaţia corectă de la fotografia din nr. 19, pagina 16 este următoarea: Eugen Jebeleanu (dreapta), Ion Horea, Gabriel Dimisianu, în anii ’70.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara