Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Un om obosit de Simona Vasilache

Anticariatele ţin, la odihnă, cărţi obosite. De obicei, sfîrşeala asta a lor e unul din neajunsurile vîrstei. Se poate, însă, întîmpla ca un volum să tragă a repaus din chiar anul apariţiei lui. Aşa e Interior, romanul lui Constantin Fântâneru din 1932, de la Cultura Naţională, de găsit în micul magazin de antichităţi literare de pe Academiei.

Despre el, pe care generaţia '80 îl va fi cunoscut, mai mult ca sigur, în reeditarea îngrijită de Ştefan Borbely la Editura Dacia (1981) - a reapărut, proaspăt, la Polirom, prefaţat de Simona Popescu - Mircea Cărtărescu scrie, în Postmodernismul românesc, aşa: "În miezul trandafirului virtual cu atît de multe şi de întrolocate petale se află o divinitate postmodernă." De discutat dacă e postmodernă, şi dacă o fi divinitate sau demon nou, cum crede eroul, Călin Adam, că trebuie să descopere scriitorul. Dar ceva tot se ascunde în roza fanată încă înainte de-a se fi deschis. Un burghiu fin, care-i mănîncă miezul, menajîndu-i coaja. Pare că se ţine, cum s-ar ţine un om care cade din picioare, cînd, în fapt, o imensă greutate de-a trăi trage a-l rupe. Fântâneru nu scrie roman, face un soi de pointillage pe o pînză cu flori. Înţeapă din loc în loc, fixează, doar ca să elibereze o tensiune care oboseşte corzile. Şi ca să ducă firul pe dedesubt, pe cealaltă faţă a prozei.

Sigur că optzeciştii ar protesta, probabil, energic, faţă cu aşa trimitere, dar "viaţa subreală" de care se face vorbire este ecoul, trecut prin multe cămări, al unui vers de Blaga: "cine are în adînc, pe la morţi vreo rădăcină...". Fântâneru practică un animism mai delicat, de pastelist letargic cu neaşteptate, nevoite pusee de vitalitate: "La o parte, la stînga, petuniile gingaşe mă întărîtă. Îmi sug cu roşul lor nervii. Foile sînt prea late. Mă aplec; apropii obrazul, înfăşurîndu-l. Crinii albi, cu polenul răvăşit pe sălbioarele de frunze se abat în buchete despicate. Mă dor degetele, fiindcă n-am îngăduiala să le înmoi, să-mi mînjesc palmele, să le frec. Dalii, pretutindeni dalii. Aceeaşi înecare voluptoasă scutură lalelele. Bujorii, stînjeneii mă orbesc în roz, în violet. Pentru mine zugrăvesc tabloul cu flori. Alături sînt stufurile de lemn cîinesc şi stufurile de liliac alb, de liliac albastru. Sus, trandafirii, sub boltă." O suavitate carnivoră îşi poartă ameninţarea prin acest potpuriu vegetal. La fel, dulce şi totuşi imposibil de atins, de strivit, de trăit, aşa încît să-i simţi zeama crudă a experienţelor, e viaţa din roman. O viaţă cu chirie, din odaie în odaie, din femeie în femeie, mai bine zis, din copilă în copilă. Ceea ce nu va să zică trai de berbant, culegător de flori nepăsător, poate dandy. Decît dacă atribuim dandysmului (nu-i e străin literaturii noastre să înţeleagă altceva printr-un curent, printr-o orientare decît, îndeobşte, se-nţelege) un sens deviant.

Călin Adam devine, atunci, un dandy al timidităţii. Sfidarea lui se cheamă frică sau, pur şi simplu, oboseală de-a mai încerca. Acel "hai să ne batem" pe care i-l aruncă, din senin, unui fost coleg pe care-l supărase, pesemne, cu spuse în doi peri, e un jind după forţa vitală care-l apucă, din cînd în cînd, şi-l scutură, pe el, păpuşa, altfel, bleagă. În el se acumulează, cu fiecare pedalare înapoi, o cantitate tot mai mare de minus-viaţă. Un personaj pe o singură axă, fără memoria scării, sau măcar a ferestrei, păstrînd doar conturul încăperii. Izolat şi trăitor în eşecuri pe care singur şi le provoacă, speriat de propriul nume ca de-un blestem, dandy-ul român al deceniului patru e, de fapt, un anonim.

Totuşi, îşi dă, ici şi colo, importanţă, îşi ia refuzul în serios: "scuip cît pot, din fundul inimii, spre soare." Spurcarea exteriorului, sau eliberarea de interior, care se rupe şi se-aruncă? La urma urmei, greu de spus. Doar că, Hamlet vorbind cu propria-i fantomă (,o oboseală hamletiană mă reţine", de parcă ar pune la loc, nefăcînd, în fapt, nimic, osiile lumii), personajul îşi va fi zicînd că, pînă una-alta, relele interioare şi le cunoaşte. Să plece spre altele de care n-are habar? Nu, să stea, pironit, în piaţa Matache Măcelaru, în faţa unei vitrine cu flori. În faţa spectacolului vieţii, cu-atît mai fov cu cît se trece mai repede.

De fapt, într-un roman plin de fete şi de flori, mai ales de flori, nu cred că putea Fântâneru găsi o imagine mai plastică a însoţitorului de bord, surogat de companie la naştere, la botez, la petreceri, la înmormîntare. Flori grele, mirosind apăsător, narcotizează o fiinţă care, oricum, trăieşte primăvara ca pe-o nevroză, un om pentru care toate cupele tuturor lujerelor au fost deja culese. Şi puse la uscat.

Încremenirea lui? O cartolină de Paşte, de prin anii '30, cu lăcrămioare demi-veştejite, într-o sticluţă ca de doctorie şi, întredeschisă, o cutie cu fondante. Să iei, să nu iei? O greaţă de tinereţe care ştie că-şi pierde timpul, şi n-are cum se apăra, te face să refuzi. Aşa, Călin Adam rămîne să-şi vadă de cale, în derivă, izgonit tot timpul din interioare şi silit la o permanentă ascundere în interior. El, cel mai obosit dintre călătorii fără bilet de întoarcere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara