Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Un om norocos? de Tudorel Urian


Puţine dintre personalităţile diasporei revenite în ţară după decembrie 1989 au dobîndit notorietatea şi popularitatea lui Neagu Djuvara. Prin eleganţa apariţiilor sale publice, jovialitatea sa naturală, incitantele cărţi de istorie pe care le-a scris (amestec original de rigoare ştiinţifică şi accesibilitate, dusă, uneori, pînă la limita familiarităţii depline cu cititorul) şi volubilitatea înnăscută (mană cerească pentru realizatorii de emisiuni radio şi tv, precum şi pentru autorii de interviuri ai publicaţiilor de tot felul), octogenarul profesor a fost repede adoptat de societatea românească, fiind astăzi una dintre vedetele incontestabile ale mass-media de la noi. Chipul său mereu surîzător ne-a devenit atît de familiar încît avem impresia că îl ştim de cînd lumea şi pare astăzi aproape neverosimil faptul că simpaticul nostru contemporan a stat departe de ţară vreme de mai bine de jumătate de secol.
Privit de la înălţime, destinul lui Neagu Djuvara este de-a dreptul fabulos. Descendent al unei vechi familii boiereşti, tînărul diplomat Neagu Djuvara este trimis la Stockholm de Mihai Antonescu, în chiar dimineaţa zilei de 23 august 1944, pentru a-i transmite ambasadorului român în Suedia indicaţiile privind negocierile de capitulare a României în faţa Uniunii Sovietice. Surprins de dramaticele schimbări politice din ţară, - urmând îndemnul mamei sale : "mai bine să te faci hamal la Paris, decît să te întorci în ţară" - se hotărăşte să rămînă în occident şi se stabileşte în capitala Franţei. Aici se află în centrul frămîntărilor legate de organizarea şi ajutorarea românilor care, într-un fel sau altul, au reuşit să scape din iadul comunist. Mai mult chiar, ajunge la conducerea unei celule de informaţii, aflată în legătură cu serviciile secrete ale marilor puteri occidentale care se ocupă, printre altele cu paraşutări de oameni în România. Lucrează la Radio "Europa liberă", pregăteşte un doctorat cu Raymond Aron, îi cunoaşte îndeaproape pe mai toţi românii cu nume din diaspora, inclusiv - sau mai cu seamă - cei trei mari, Eliade, Cioran, Ionesco. Pleacă în Africa tropicală şi rămîne vreme de 23 de ani în Republica Niger (a nu se confunda cu Nigeria!), abia ieşită de sub ocupaţia colonială franceză. Se reîntoarce în Franţa, la mijlocul anilor '80, unde cunoaşte noile generaţii de emigranţi români, redevine student - la 68 de ani! - şi ţine la BBC un ciclu de emisiuni privind istoria românilor, numele său devenind astfel cunoscut românilor din ţară. După 1990 revine în România cu un convoi de ajutoare umanitare şi este şocat de mizeria fizică şi morală întîlnită în aceste prime luni de tranziţie, totul culminînd cu barbaria "mineriadei" din 13-15 iunie 1990. Cu toate acestea ia hotărîrea eroică de a se stabili în ţară, după o absenţă de 56 de ani. 56 de ani: o viaţă de om, în care Neagu Djuvara a întîlnit chipuri şi nume pe care le ştim doar din cărţi şi manuale, a vizitat locuri despre care mulţi dintre noi nici nu ştiam că există, a trăit experienţe de viaţă extrase parcă din paginile unui roman de aventuri.

Publicarea "memoriilor" lui Neagu Djuvara reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai aşteptate evenimente editoriale ale ultimilor ani. Un destin excepţional relatat de cel mai şarmant povestitor al vremii noastre nu poate duce decît la o carte care are, a priori, toate datele unui best-seller. Se poate spune de aceea că, prin publicarea volumului Amintiri din pribegie. 1948-1990, Editura Albatros a dat lovitura. Dovada cea mai clară este faptul că în pofida tirajelor succesive, trecerea cărţii prin librării este meteorică. Cu toate acestea, la sfîrşitul lecturii am încercat - şi înţeleg că nu sînt singurul - un vag sentiment de dezamăgire. Poate pentru că aşteptările legate de această carte au fost uriaşe, iar volumul editat la Albatros nu este chiar ceea ce se numeşte în mod curent o carte de memorii. De altfel, primul care atrage atenţia asupra acestui fapt este chiar autorul: "Repet, nu sînt Memorii construite, chibzuite, cizelate, logic organizate, ci doar amintiri răzleţe, impresii fugare, mărturii şi mărturisiri. Să rămînă ca o oglindă - o oglindă spartă, o oglindă tulbure, brumată - a unei îndelungi trăiri departe de ţară" (p. 5). Aşa cum mărturiseşte, autorul se mulţumeşte, cu modestie, să reproducă în stilul său liber-jovial fapte pe care le-a trăit sau la care a fost martor, fără însă a coborî în analiză spre cauze sau a se arăta atras de tentaţii comparatiste. în absenţa problematizării, a unui foarte important nivel de (auto)reflexivitate, cartea dobîndeşte un pronunţat caracter anecdotic, uneori chiar la limita frivolităţii. într-un fel, Neagu Djuvara suferă în această carte "autoportret" de o deformaţie profesională a istoricului care prezintă faptele cu o rigoare aproape ştiinţifică lăsînd cititorului libertatea de a le interpreta aşa cum crede de cuviinţă. Pe de altă parte, la nivelul anilor francezi, Neagu Djuvara descrie în detaliu activităţile pe care le-a urmat şi oamenii pe care i-a cunoscut fără a încerca însă să facă o judecată de ansamblu a societăţii franceze (marile dezbateri de idei, viaţa culturală, disputele din mass-media) şi să comenteze modul în care diaspora română s-a adaptat la această nouă realitate politică. Puţinele excepţii, paginile în care autorul se încumetă să facă trecerea de la particular la general, sînt de interes maxim şi ar fi păcat dacă această mină de aur nu ar fi fructificată, eventual la nivelul unor lucrări de specialitate. Formidabila analiză comparativă a situaţiei emigraţiilor în Franţa, din 1848, respectiv 1948 oferă germenii unei viitoare lucrări ştiinţifice: "...se cuvine să luăm în seamă şi chiar să subliniem faptul că emigraţiile din 1948, în contrast cu cele din 1848, par să nu fi avut nici o influenţă asupra politicii occidentale. [...] în anii 1830, Ion Câmpineanu, cu toată slăbiciunea şi lipsa de pondere politică a ţării ale cărei interese le apăra, beneficia, ca persoană, de sprijinul a două "internaţionale", discrete sau nemărturisite, dar foarte prezente şi puternice, aristocraţia şi franc-masoneria. [...] Dar în vremea noastră prima "internaţională" era de mult eliminată de pe scena politică, iar masoneria nu se mai bucura de aceeaşi favoare şi nu mai deţinea aceleaşi pîrghii de putere ca înainte de primul război mondial sau chiar de perioada interbelică" (pp. 23-24). Pe cît de simplă, pe atît de convingătoare este şi explicaţia pe care Neagu Djuvara o dă abandonării de către Occident, imediat după război, a statelor din Europa Centrală şi de Est, în pofida uriaşelor speranţe pe care locuitorii din aceste ţări şi le puseseră într-o eventuală intervenţie armată americano-britanică: "Slăbiciunea Aliaţilor a apărut abia atunci cînd sovieticii au impus guverne nereprezentative în România şi Polonia, apoi alegeri măsluite, trucate şi cînd anglo-americanii n-au avut curajul să pună piciorul în prag - cu riscul provocării unui al treilea război mondial. Dar noi trebuie să ne dăm seama că o asemenea slăbiciune este inerentă unor regimuri democratice, unde există Parlament şi opinie publică. Cine-şi poate închipui că după şase ani de război cumplit, cu milioane de morţi, de invalizi şi de văduve, şi cu pierderi materiale incalculabile, opiniile publice din Anglia şi America ar fi putut fi convinse că trebuia pornit război împotriva fostului aliat sovietic, fiindcă nu făcuse alegeri libere în Polonia şi România? E de neconceput" (pp.24-25).
Grosul cărţii este însă ocupat de aventura africană. Lucru oarecum firesc, dată fiind întinderea în timp a acesteia (23 de ani) şi caracterul insolit al experienţei. Neagu Djuvara a avut şansa de a asista la naşterea unui stat independent. El face o radiografie a modului în care au fost puse pe picioare instituţiile statale ale Republicii Niger (încă o dată, a nu se confunda cu Nigeria, fostă colonie britanică!) imediat după cucerirea independenţei de stat. Profesorul român a fost un soi de consilier-copywriter pe lîngă Diori Hamani, primul preşedinte al Republicii Niger, iar însemnările sale din această perioadă pot fi citite şi ca un foarte interesant studiu politologic antropologic şi etnologic. Paginile sînt, fără îndoială, interesante, dar, dată fiind excentricitatea (în sens etimologic) locului şi personajele total necunoscute cititorului mediu din România este posibil ca ele să nu fie pe gustul tuturor. Mai ales că acoperă 2/3 din carte.

În mod sigur apariţia acestei cărţi nu va bucura pe toată lumea. Dezarmant de sincer în confesiunile sale, memorialistul nu ezită să arate cu degetul unele cucoane "răle de muscă" din propria sa familie sau să denunţe afinităţile (ce se doreau tăinuite) dintre fostul şi actualul preşedinte Ion Iliescu şi fostul preşedinte al PNL, Radu Câmpeanu. Nici numele mari nu sînt iertate. Mircea Eliade însuşi s-a aflat în centrul unui mic scandal fiind acuzat de unii universitari din exil de impostură pentru că în nota de prezentare la cartea sa Traité d'Histoire des Religions, se autoprezenta ca "fost profesor la Universitatea din Bucureşti", în condiţiile în care nu ocupase nici măcar primele grade din ierarhia universitară a respectivei instituţii (vezi pp. 61-62).
Ceea ce suprinde oarecum în cartea lui Neagu Djuvara este absenţa preocupărilor autorului pentru viaţa sa interioară. Memorialistul descrie cu lux de amănunte descinderile sale la clubul de călărie din Niamey dar vorbeşte prea puţin despre cărţile care i-au provocat mari revelaţii în cei peste 50 de ani de exil, despre întîlnirile esenţiale pentru evoluţia sa spirituală, despre marile prietenii şi eventualele iubiri. întotdeauna, într-o carte de memorialistică te aştepţi să găseşti o mică revelaţie. Un element declanşator care să "lumineze" existenţa celui care se confesează. Cel mai important element al unei astfel de cărţi este revelarea momentului care a decis înscrierea personalităţii respective pe un anumit drum care i-a adus celebritatea. Or exact acest aspect lipseşte din cartea lui Neagu Djuvara. De aici poate, insatisfacţia produsă unor categorii de cititori.
Este Neagu Djuvara un om norocos? Se simte el mulţumit de destinul care i-a scos în cale oamenii care au marcat veacul încheiat şi minunate locuri neştiute sau ar fi preferat tihna unei familii burgheze? Amintiri din pribegie lasă impresia că autorul îşi trăieşte viaţa în ritm de galop, privind doar înainte, ca şi cum ar fugi de el însuşi şi de tot ceea ce înseamnă stabilitate. în felul acesta are norocul de a da peste minuni ale lumii care vor rămîne pentru totdeauna interzise majorităţii muritorilor. Dar şi neşansa ca, din cauza goanei disperate, să treacă pe lîngă toate aceste minuni scoase în cale de un destin binecuvîntat aproape fără să le observe.
Adevărata carte de memorii a lui Neagu Djuvara se lasă încă aşteptată.


Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie. 1948-1990, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, 466 p.