Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Un olimpian al angoaselor de Tudorel Urian

Emigrat în Franţa cu puţin timp înainte de căderea regimului comunist ( în prezent este angajatul secţiei române a postului de radio "Radio France International"), Dinu Flămând este, după Ana Blandiana, o dovadă în plus că sîngele de poet apă nu se face. El a revenit în poezia românească după o pauză de cincisprezece, în anul 1998, odată cu publicarea volumului Viaţă de probă la Editura Fundaţiei Culturale Române ( premiul Salonului Naţional de Carte Cluj-Napoca). Din acel moment cărţile de poezie ale autorului aflat, de ceva vreme, într-o tot mai vivace navetă Paris-Bucureşti au început să curgă constant ( deopotrivă şi premiile) toate culminînd cu recentul volum Tags, distins cu prestigiosul premiu al Uniunii Scriitorilor din România.
           
În Tags, ca şi în celelalte volume de după 1989 Dinu Flămând scrie o poezie a angoasei. Se simte în versurile lui Dinu Flămând o derută existenţială şi tentativa disperată de a pune lucrurile în ordine cu instrumentele filozofiei şi poeziei. Fireşte un asemenea demers nu este în măsură să exorcizeze răul ( existenţial), dar poate până la un punct să îl explice şi, eventual, să-l facă mai suportabil. Într-un fel, întreaga lirică a acestui volum se poate subsuma binomului antinomic prezenţă absenţă. Fapt explicabil pentru un scriitor obligat ca noi toţi în epoca de rapide transformări, adesea contradictorii şi maximă relativitate a postmodernităţii, la o vîrstă la care trecerea timpului începe să conteze. În plus, prin stabilirea sa la Paris Dinu Flămând se află şi nu se află în literatura română, este şi nu este alături de familia sa şi de prietenii din ţară. Poezia devine în această situaţie şansa scriitorului de a lăsa o urmă fermă a prezenţei/absenţei sale în/din lume. Poezia nu mai are însă, în lumea contemporană, locul şi rostul pe care le-a avut în secolele anterioare. Iar poetul este conştient de faptul că gestul său de a lăsa urme scrise este, într-un fel, echivalent cu angoasa existenţială a tinerilor teribilişti sau poate doar disperaţi care încearcă să-şi marcheze trecerea prin anumite locuri cu tags ( plurarul francez al lui tag, defineşte o formă de graffiti - acele picturi murale din staţiile de metrou şi chiar din interiorul vagoanelor, caracterizate printr-un grafism apropiat scrisului şi care constituie un soi de marcă distinctivă a autorului respectiv). Într-o lume care şi-a abandonat sistemul de valori, tot mai alienată, filozofia şi-a pierdut rostul, logica a devenit o relicvă în calea nimicului, iar poezia este privită de cei din jur cu indiferenţa ( uneori uşor mirată sau indignată) cu care călătorii de metrou trec cu ochii peste tags, pentru ca la sfîrşitul vieţii urmele poetului să fie şterse din amintirea celor din jur precum inscripţiile tags cu furtunul, la capătul liniei: "Vagoane de tren ies din bezna periferiei/ cu furioase inscripţii pictate în timpul nopţii/ cînd spre gările de triaj se strecoară frustraţii suburbiilor/ să-şi tatueze pe uşi numele şi uimirea/ de a se vedea în chiar ciclonul uitării acolo unde/ a fi se zvîntă extrem de repede şi devine a fi fost/ ( …) tags/ pe crusta zidurilor citite numai de ochii orbilor/ şi un fel ghemuit de a zgîndări inutilitatea/ cînd fără-de-perechea se izbeşte de propriul ei umăr/ în singurătatea lumii Dasein/ al foburgurilor şi sictir al sictirităţii/ nimicul sare capra peste spinarea logicii/ iar neantul neantizează dînd zor să afle/ de ce există ceva şi nu mai degrabă nimic/ ( …)/ poezie-incizie parazit al transporturilor în comun/ viaţă pe hîrbuitele autobuze metaforă/ ajunse la capătul liniei şi golite repede/ în depouri sub jetul chimic/ ce dizolvă literele…" ( Tags, pp. 41-42).
          
Excesiv de tehnologizata lume contemporană, agresarea continuă a biologiei şi geneticii menită să modifice specii şi comportamente milenare prin clonare şi tot felul de alte experimente de laborator şi presiunea mediatică permanentă, capabilă să transforme realitatea în funcţie de sofisticatele reţete de rating, oferă ochilor unui intelectual format la şcoala valorilor tradiţionale, imaginea unui peisaj futurist demn de filmele science-fiction. Totul este grotesc, dezolant, absurd, contrafăcut, iar omul se simte înstrăinat, strivit sub povara unei realităţi scăpate de sub control. Un foarte discret sentiment pascalian în faţa existenţei într-un astfel de mediu se degajă printre rânduri: "… soarele bronzează egal cu ecran 25/ poţi să alegi cinci nuanţe de roz pentru norii/ telecomandaţi pe linia orizontului// Îngeri blazaţi zboară intermitent prin aer trăgînd reclame / pentru sîni de alge/ testicule de oţel/ inimi interşanjabile/ în nisipul de aur femeia veşnic tînără/ îşi îngroapă extatic fesele… Vară// Bătrîneţea a devenit o ruşine tratabilă/ vitaminele/ ajută poliţia mondială să vîneze cei din urmă microbi/ cu spada lui de foc binele alungă răul/ din toate cotloanele/ bivoli albi se tăvălesc prin mocirle curate/ şi ies într-un nor de Chanel 5 la mal.// Greieri stereofonici anunţă o seară calmă/ în peşteră Platon privind la televizor/ crede tot ce vede…" ( În peşteră, p. 26)
          
Angoasa generată de o lume exterioară imprevizibilă, aflată într-o foarte rapidă transformare după criterii şi reguli care sfidează logica şi bunul simţ este dublată de o alta: cea născută din conştientizarea trecerii ireversibile a timpului şi a despărţirii definitive de cei care, cîndva, i-au fost poetului companioni de drum în viaţă. Şi aici acţionează o lege a dubletelor antinomice, naşterea fiicei scriitorului ( prezenţa) fiind simultană cu moartea bunicului ( absenţa): "În ziua cînd s-a născut fetiţa mea Ana/ a murit bunicul meu Iacob/ întîmplarea/ a recurs la formula mediocră/ a falsei simetrii doar că/ viaţa şi moartea se înghesuiau efectiv în mine/ printre lacrimile plînse în cimitirul cu pruni// ( …)// Între timp viaţa se reorganizează:/ eu înot improbabil spre insula Anei/ ( formă/ de relief abia perceptibilă/ în superba ei nepăsare)/ şi mă îndepărtez/ împreună cu morţii mei/ netransmisibili/ printr-un cilindru ca un incendiu/ de întunecime// Iar cum ajut la dispariţia acestei lumi încep să aflu/ că vieţile noastre asemănîndu-se/ vieţii stelelor/ se telescopează-n întunecime/ diamant/ cristalizînd/ stingerea/ ca lumină…" ( Stingere pp. 54-55)
          
Puţine sînt în Tags momentele în care autorul părăseşte starea de depresie, de derută existenţială pentru a se bucura de viaţă, simbolizată ca la romantici, prin renaşterea primăvăratică a naturii. Chiar şi în aceste situaţii rarisime este vorba mai mult de un exerciţiu cerebral, de autoimpunere a sentimentului de bucurie, decît de o trăire spontană, autentică. Entuziasmul este redus, experimentul eşuează şi un poem precum Peisaj vertical demarat într-un cadru cu rezonanţe bucolice ( "Încerc să fiu fericit/ ţîşnesc din nou sevele/ tineri mesteceni îşi clatină în vînt testiculele subţiri/ filamentele lor perechi tremură în aerul dimineţii/ coaja alburie tresare/ sub buzele infinitului" p. 20), îşi găseşte finalul în aceeaşi gaură neagră a existenţei ( "plămînii mei ventilează un aer zgîrcit din care lipseşte aerul/ mi se recomandă să vin spre mine/ cu aşteptarea/ înghit în doze mici verdele carnivor. p. 20)
          
În mod oarecum paradoxal, în pofida mesajului lor mai degrabă prăpăstios, poemele lui Dinu Flămând nu eşuează într-un melodramatism ieftin. Poetul îşi tratează angoasele cu superioritate, raţional, cu o atitudine olimpiană. Implicit sau explicit în poemele sale apar trimiteri livreşti către marii filozofi ( Platon, Heidegger, Descartes, existenţialiştii), raţionamentele sînt, adesea, surprinzătoare şi strălucitoare, versurile au, în conturarea poemului, precizia unor incizii, aproape nici un cuvînt nu este inutil, iar complexitatea ideatică a poemelor nu poate fi demonstrată fără citarea integrală a acestora. Dinu Flămând caută şi găseşte de fiecare dată "le mot juste" ceea ce conferă angoaselor sale un suprinzător echilibru emoţional. Anxietatea existenţială ( reală sau fictivă) este ţinută în permanenţă sub control de o luciditate exacerbată care domină suveran sentimentele şi exprimarea lor artistică. Poemele din Tags au o consistenţă estetică remarcabilă ( de la lapidaritatea enunţurilor din fiecare vers şi compoziţia perfect dozată ideatic şi tehnic a poemelor, pînă la aşezarea grafică a versurilor în pagină), ceea ce face ca Dinu Flămând să nu fie un produs de serie în contigentul ( prea) încăpător al poeţilor angoaselor şi depresiilor. S-ar putea spune că, mutatis mutandis, Dinu Flămând rescrie meditaţiile amare ale lui Cioran cu uneltele poetice ale olimpianului Ştefan Augustin Doinaş. În felul acesta el nu este nici Cioran, nici Doinaş, ci un poet original, de mare forţă expresivă, aflat aproape de pragul de sus al creaţiei sale.
          
Prin publicarea volumului Tags, Dinu Flămând demonstrează că rămîne unul dintre poeţii foarte importanţi ai momentului, în pofida faptului că locuieşte la cîteva mii de kilometri de ţară şi a efortului unora de a-l trece cu vederea atunci cînd se vorbeşte despre poezia românească de azi.
          
Dinu Flămând, Tags, Editura Dacia Internaţional, Cluj-Napoca, 2002, 72 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara