Ion Noja, Solarele ascunderi,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 80 pag.

„Cu tandră anevoie şi sfială”, Ion Noja şi-a publicat versurile (Poduri suspendate, 1979; Umbra faraonului, 1981; Geamantanul cu greieri, 1985) şi proza (Discuţie în câmpul cu lilieci, proză scurtă, 1988; Serbare câmpenească, roman, 1989) aproape în regim de clandestinitate, căci, deşi bine primit de critică, n-a pătruns pe raftul întâi al receptării (cum singur se descrie, „era un scriitor foarte popular. Poeziile lui se citeau ca nişte romane. Romanele lui se citeau ca nişte cugetări. Cugetările lui nu se mai citeau, fiind cunoscute de toată lumea”). Romanul Serbare câmpenească, de pildă, apărut la finele lui 1989, s-a pierdut în forfota postdecembristă. Literatură şi document, deopotrivă, el era desenul de o grotescă suavitate al unei lumi pe dos. Convulsii hilare în spaţiul strâmt al dogmei, mici strategii ale paremiologicului văduvit de înţelesul adevărat reunite într-o vastă fabulă. El însuşi locuitor al junglei, ştiind că „Istoria se face şi abia pe urmă se judecă”, I.N. demonta pedant, ironic şi autoironic un dereglat mecanism social şi politic, sperând detaşarea de propriul coşmar. După 1989, se retrage sub pseudonim şi scrie, o vreme, romane poliţiste. Încontrările lui cu regimul pe care-l slujea, deşi receptate ca foarte îndrăzneţe şi dizidente la vremea lor, păstrau încă destule umbre. Se reîntoarce sub nume propriu în 2001 cu Nu am nici o dovadă, versuri traducând îndoiala, nevoia de certitudini, dar şi înţeleapta reticenţă în rostirea adevărurilor cu majusculă. Un dosar existenţial instrumentat de tristeţe, amar şi vag sarcastic, cu multe secvenţe aforistice care se vor dezvolta şi detalia în două volume de cugetări – Manual de tristeţi folositoare, 2006, şi Întăinuiri la vedere, 2013.
De curând, o nouă plachetă de versuri: Solarele ascunderi. Şi de această dată, oficiază cu domoală solemnitate „arderea de tot a unui gând” („Numai ce ai înţeles moare odată cu tine. / Neînţelesul rămâne. / În lipsa dovezii că s-a născut / el nu şi-a câştigat / dreptul la moarte. / El există fără să trăiască. / El ar putea să fie chiar fericit, / dacă n-ar fi străin de slăbiciunile omeneşti”), într-un efort de autocunoaştere susţinut cu instrumente poetice deja exersate („De când mă ştiu stau / într-o sală de aşteptare / dintr-o gară inexistentă, / cu gândul că odată şi-odată / trenul meu o să treacă pe-aici. / Dar abia de curând mi-am dat seama / că rostul meu nu e să plec, / ci să rămân pe loc pentru totdeauna / ca toţi călătorii grăbiţi şi nostalgici / să aibă cui face cu mâna”). Rima şi ritmul, respectate mai degrabă dintr-un impuls structural decât dintr-o prejudecată conservatoare, sunt sacrificate frecvent, nenumărate licenţe transferând interesul asupra „dogorii unui sentiment” şi a şanselor transpunerii sale în cuvânt. Ins cu rădăcini adânci şi atent conservate în satul transilvan, recurge firesc la metafore agreste, iar intemperiile sentimentale eşuează discret în imagini de o materialitate frustă, într-un „fantastic domestic” exploatat cu evidentă plăcere. În textul escortă, Petru Poantă vorbeşte despre o poezie care surprinde „prin expresivitatea imagisticii melodios prozodice şi printr-o intensă vibraţie afectivă. Coloratura neotradiţionalistă e dublată de un fantezism adeseori plin de rafinamente plastice” […] continuând „coexistenţa celor două modalităţi constitutive poeziei sale: expresivitatea metaforică a unei sensibilităţi grave, conectată la temele tari ale existenţei, şi, pe de altă parte, fantezismul ironic şi epigramatic, seducător prin ingeniozitatea poantelor lirice”.
Tema de luptă e, mai apăsat decât în volumele precedente, cea a morţii de după colţ. Senectutea, crepusculul, spaima de moarte nu se traduc, însă, elegiac, ci în aceeaşi tonalitate şăgalnic-ironică, mulcomind sfătos acutele şi îmblânzindu-le asperităţile, tonalitate pe care o putem reţine ca marcă a scriitorului. Iată două secvenţe: cea dintâi, mică filozofie practică a lui dincolo – „Meşterul de pe la noi, / când încropea un sicriu, / din lemnul de prisos mai făcea / o scripcă, un braci, un ţambal, / după caz, / să ţină mortului de urât / la bucurie şi la necaz, / în viaţa de apoi / dacă o fi să mai fie... / Iar de nu – zicea el – / nu-i niciun bai, / doar oleacă de muzică bună / face iarba să crească mai repede-n pai, / să-şi scoată miresmele tari peste fire, / ca noi să credem că cel plecat / ne trimite o ştire”; cealaltă recurge din nou la descrierea deviată, aluzivă a spaimelor, somnul fiind metafora obsesivă, irealitatea lui parţial controlabilă dovedinduse încăpătoare de angoase, dar şi de oricât de firave speranţe: „Mă supără lipsa de consecvenţă / a unor obiecte în care am crezut. / Scaunul, bunăoară, e tot mai nesigur / şi scârţâie singur / şi atunci când nu se aşază nimeni pe el. / Masa rabdă pe ea tot mai puţine bucate, / care, de altfel,/ rămân acolo uitate zile în şir. / Iar despre ceasul cel mare, / de perete, / ce să mai spun? / De la o vreme / limba lui se roteşte / trăgând după ea / încăperea întreagă. / Şi patul meu tot mai mult / se confundă cu câmpul, / iar plapuma de deasupra / cu iarba lui verde... / Mă culc şi prin somnul meu trece / o pasăre ciudată / cu aripile crescute înăuntrul ei / şi cu zborul făcut ghem / lângă inimă”.
În loc de încheiere, un mic autoportret: „Eşuat la malul somnului meu / uşor aş putea fi confundat / cu un trunchi de copac / adus de noianul de ape. / Poate cândva am fost şi eu un catarg / cu toate pânzele-n vânt, / sau stâlp la o casă / cu ferestrele largi către mare...”