De fapt nu e atât vorba de filosoful cu nume nepronunţabil de acum 2500 de ani, cât de un scriitor francez contemporan care îi împărtăşeşte ideile, Patrick Rambaud, şi care a publicat recent o conte philosophique în maniera lui Voltaire despre viaţa sau, mai bine zis, opera filosofului cu pricina, a cărui biografie e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Ce a învăţat scriitorul francez de la filosoful chinez? În traducere, desigur, fiindcă Rambaud nu ştie chineza, după cum mărturiseşte el însuşi. Mai întâi că filosoful din secolul IV î.Chr., primul autor chinez care şi-a semnat opera, era un gânditor independent, care nu paria pe nici o dogmă în vigoare. Şi care îi ura pe principii la Curtea cărora trăia. Apoi că filosoful anticipa teza lui Wittgenstein: „De vreme ce adevărul se află sub ochii noştri, nu e nimic de explicat”. În al treilea rând, Rambaud preia de la filosoful chinez oroarea de competiţie socială: important nu e atât că oamenii sunt scoşi în şomaj de această competiţie, ieri, ca şi azi, dar că numeroşi sunt aceia care toată viaţa fac meserii îngrozitoare, insuportabile şi dezumanizante. Oţelarii sau gunoierii. În al patrulea rând, chinezul lui Rambaud detesta progresul tehnic. „Maşina ne mecanizează viaţa”, îi spune filosofului un lucrător agricol care scotea apă manual ca să ude pomii din livadă, deşi ar fi putut s-o facă mai uşor şi mai eficient cu ajutorul unei roţi. În al cincilea rând, decurgând de aici, filosoful pariază pe o societate nemotivată de bani. Rambaud observă că tinerii chinezi de azi au creat o organizaţie de voluntari, complet dezinteresată de bani şi de bogăţie. În fine, Rambaud ia pe cont propriu dispreţul faţă de câţiva contemporani, în materie de care filosoful antic este chinez, precum Marine Le Pen, Marguerite Duras, Roland Barthes sau Eric Zemmour, puşi în aceeaşi oală din nu se ştie ce pricină. Lumea e plină de ciudaţi.